Sfânta Hildegarda de Bingen (I)
miercuri, 1 septembrie 2010

Iubiţi fraţi şi surori,

În anul 1988, cu ocazia Anului Marian, venerabilul Ioan Paul al II-lea a scris o scrisoarea apostolică intitulată Mulieris dignitatem, tratând despre rolul preţios pe care femeile l-au desfăşurat şi-l desfăşoară în viaţa Bisericii. “Biserica – se citeşte în document – mulţumeşte pentru toate manifestările geniului feminin apărute în decursul istoriei, în mijlocul tuturor popoarelor şi al tuturor naţiunilor; mulţumeşte pentru toate carismele pe care Duhul Sfânt le dăruieşte femeilor în istoria poporului lui Dumnezeu, pentru toate victoriile pe care ea le datorează credinţei, speranţei şi carităţii lor; mulţumeşte pentru toate roadele de sfinţenie feminină” (nr. 31).

Şi în acele secole ale istoriei pe care noi în mod obişnuit le numim Evul Mediu, diferite figuri feminine se remarcă prin sfinţenia vieţii şi bogăţia învăţăturii. Astăzi aş vrea să încep să vă prezint una din ele: sfânta Hildegarda de Binden, care a trăit în Germania în secolul al XII-lea. S-a născut în 1098 în Renania, probabil la Bermersheim, lângă Alzey, şi a murit în 1179, la vârsta de 81 de ani, în pofida fragilităţii permanente a sănătăţii sale. Hildegarda aparţine unei familii nobile şi numeroase şi, încă de la naştere, a fost dăruită de părinţii ei în slujba lui Dumnezeu. La opt ani a fost oferită pentru starea călugărească (după Regula sfântului Benedict, cap. 59), şi, pentru a primi o formare umană şi creştină adecvată, a fost încredinţată îngrijirii văduvei consacrate Uda de Göllheim şi apoi a lui Iudita de Spanheim, care se retrăsese în clauzură la mănăstirea benedictină “Sfântul Disibod”. S-a format o mică mănăstire feminină de clauzură, care urma Regula sfântului Benedict. Hildegarda a primit vălul de la episcopul Otto de Bamberg şi, în 1136, la moartea maicii Iudita, devenită maestră (stareţă) a comunităţii, surorile au chemat-o ca să-i urmeze maicii Iudita. A desfăşurat această misiune folosind capacităţile sale de femeie cultă, înaltă din punct de vedere spiritual şi capabilă să înfrunte cu competenţă aspectele de organizare a vieţii de clauzură. Câţiva ani după aceea, şi din cauza numărului crescând de tinere femei care băteau la porţile mănăstirii, Hildegarda s-a separat de mănăstirea impunătoare masculină “Sfântul Disibor” cu comunitatea la Bingen, având ca patron pe “Sfântul Rupert”, unde a petrecut restul vieţii. Stilul cu care exercita slujirea autorităţii este exemplar pentru orice comunitate călugărească: ea trezea o sfânta emulaţie în practicarea binelui, aşa încât, cum reiese din mărturiile timpului, maica şi fiicele se întreceau în a se stima şi în a se sluji reciproc.

Deja în anii în care era maestră a mănăstirii “Sfântul Disibodo”, Hildegarda începuse să dicteze viziunile mistice, pe care le primea de mult timp, consilierului său spiritual, călugărul Volmar, şi secretarea sale, o soră pe care o îndrăgea foarte mult, Richardis de Strade. Aşa cum se întâmplă mereu în viaţa adevăraţilor mistici, şi Hildegarda a voit să se supună autorităţii persoanelor înţelepte pentru a discerne originea viziunilor sale, temându-se că ele erau rod al iluziilor şi că nu veneau de la Dumnezeu. De aceea s-a adresat persoanei care în timpurile sale se bucura de cea mai mare stimă în Biserică: sfântul Bernard de Clairvaux, despre care am vorbit deja în câteva cateheze. Acesta a liniştit-o şi a încurajat-o pe Hildegarda. Însă în anul 1147 ea a primit o altă aprobare foarte importantă. Papa Eugen al III-lea, care prezida un sinod la Trier, a citit un text dictat de Hildegarda, prezentat lui de arhiepiscopul Heinrich de Mainz. Papa a autorizat-o pe mistică să scrie viziunile sale şi să vorbească în public. Din acel moment prestigiul spiritual al Hildegardei a crescut tot mai mult, aşa încât contemporanii i-au atribuit titlul de “profetesă teutonică”. Dragi prieteni, acesta este sigiliul unei experienţe autentice a Duhului Sfânt, izvorul oricărei carisme: persoana depozitară de daruri supranaturale nu se mândreşte niciodată cu ele, nu le arată în mod ostentativ şi, mai ales, arată ascultare totală faţă de autoritatea eclezială. De fapt, orice dar împărţit de Duhul Sfânt este destinat spre edificarea Bisericii, iar Biserica, prin Păstorii ei, îi recunoaşte autenticitatea.

Voi mai vorbi o dată miercurea viitoare despre această mare femeie “profetesă”, care vorbeşte cu mare actualitate şi astăzi nouă, cu capacitatea ei curajoasă de a discerne semnele timpurilor, cu iubirea ei faţă de creaţie, medicina ei, poezia ei, care astăzi este reconstruită, iubirea ei faţă de Cristos şi faţă de Biserica sa, suferindă şi în acel timp, rănită şi în acel timp de păcatele preoţilor şi laicilor, şi cu atât mai iubită ca trup al lui Cristos. Aşa ne vorbeşte sfânta Hildegarda; vom vorbi iarăşi despre ea miercurea viitoare. Mulţumesc pentru atenţia voastră.