Rugăciunea este prima angajare a Anului Sfintei Preoţii
miercuri, 1 iulie 2009

Iubiţi fraţi şi surori,

O dată cu celebrarea primelor Vespere din solemnitatea Sfinţii Apostoli Petru şi Paul în bazilica “Sfântul Paul din afara zidurilor” s-a încheiat, aşa cum ştiţi, la 28 iunie, Anul Paulin, ca amintire a două mii de ani de la naşterea Apostolului neamurilor. Îi mulţumim Domnului pentru roadele spirituale pe care această iniţiativă importantă le-a adus în atâtea comunităţi creştine. Ca moştenire preţioasă a Anului Paulin, putem primi invitaţia Apostolului de a aprofunda cunoaşterea misterului lui Cristos, pentru ca el să fie inima şi centrul existenţei noastre personale şi comunitare. De fapt aceasta este condiţia indispensabilă pentru o adevărată reînnoire spirituală şi eclezială. Aşa cum am subliniat deja în timpul primei celebrări euharistice în Capela Sixtină după alegerea mea ca succesor al apostolului Petru, tocmai din comuniunea deplină cu Cristos “provine orice alt element al vieţii Bisericii, în primul rând comuniunea între toţi credincioşii, angajarea de vestire şi de mărturisire a Evangheliei, ardoarea carităţii faţă de toţi, în special faţă de cei săraci şi cei mici” (cf. Insegnamenti, I, 2005, pag. 8-13). Acest lucru este valabil în primul rând pentru preoţi. Pentru aceasta, îi mulţumim Providenţei lui Dumnezeu care ne oferă acum posibilitatea de a celebra Anul Sfintei Preoţii. Doresc din inimă ca el să constituie pentru fiecare preot o oportunitate de reînnoire interioară şi, prin urmare, de revigorare puternică în angajarea pentru propria misiune.

Aşa cum în timpul Anului Paulin referinţa noastră constantă a fost sfântul Paul, tot aşa în lunile următoare vom privi în primul rând la sfântul Ioan Maria Vianney, sfântul paroh de Ars, amintind aniversarea a 150 de ani de la moartea lui. În scrisoarea pe care cu această ocazie am scris-o preoţilor, am voit să subliniez ceea ce străluceşte mai mult în existenţa acestui umil slujitor al altarului: “identificarea sa totală cu propria slujire”. Lui îi plăcea să spună că “un păstor bun, un păstor după inima lui Dumnezeu, este cea mai mare comoară pe care Dumnezeu o poate acorda unei parohii şi unul din cele mai preţioase daruri ale milostivirii divine”. Şi, aproape nereuşind să se convingă de măreţia darului şi misiunii încredinţate unei sărmane creaturi umane, suspina: “O, cât de mare este preotul!… Dacă el s-ar înţelege, ar muri… Dumnezeu ascultă de el: el rosteşte două cuvinte şi Domnul Nostru coboară din cer la glasul lui şi se închide într-o ostie mică”.

Într-adevăr, tocmai luând în considerare binomul “identitate-misiune”, fiecare preot poate să simtă mai bine necesitatea acelei identificări progresive cu Cristos care îi garantează fidelitatea şi rodnicia mărturiei evanghelice. Însuşi titlul Anului Sfintei Preoţii – Fidelitatea lui Cristos, fidelitatea preotului – evidenţiază faptul că darul harului divin precede orice posibil răspuns uman şi realizare pastorală şi astfel, în viaţa preotului, vestirea misionară şi cultul nu sunt niciodată separabile, aşa cum nu trebuie separate niciodată identitatea ontologico-sacramentală şi misiunea evanghelizatoare. De altfel, scopul misiunii oricărui preot, am putea spune, este “cultual”: pentru ca toţi oamenii să se poată oferi lui Dumnezeu ca ostie vie, sfântă şi plăcută lui (cf. Rom 12,1), ca în creaţia însăşi, în oameni să devină, laudă a Creatorului, primindu-i acea caritatea pe care sunt chemaţi s-o împartă cu îmbelşugare unii altora. Simţea asta în mod clar la începuturile creştinismului. De exemplu, sfântul Ioan Gură de Aur spunea că sacramentul altarului şi “sacramentul fratelui”, sau, cum spune “sacramentul săracului” constituie două aspecte ale aceluiaşi mister. Iubirea faţă de aproapele, atenţia faţă de dreptate şi faţă de cei săraci nu sunt numai teme ale unei morale sociale, cât mai ales expresie a unei concepţii sacramentale a moralităţii creştine, pentru că, prin slujirea preoţilor, se împlineşte sacrificiul spiritual al tuturor credincioşilor, în unire cu sacrificiul lui Cristos, singurul Mijlocitor: sacrificiul pe care preoţii îl oferă în mod nesângeros şi sacramental, aşteptând noua venire a Domnului. Aceasta este principala dimensiune, în mod esenţial misionară şi dinamică, a identităţii şi a slujirii preoţeşti: prin vestirea Evangheliei ei generează credinţa în cei care încă nu cred, pentru ca să poată uni cu sacrificiul lui Cristos sacrificiul lor, care se traduce în iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Iubiţi fraţi şi surori, în faţa atâtor incertitudini şi trude şi în exercitarea slujirii preoţeşti este urgentă recuperarea unei evaluări clare şi incontestabile asupra primatului absolut al harului divin, amintindu-ne ceea ce scrie sfântul Toma de Aquino: “Cel mai mic dar al harului depăşeşte binele natural al întregului univers” (Summa Theologiae, I-II, q. 113, a. 9, ad 2). De aceea, misiunea fiecărui preot va depinde şi mai ales de conştiinţa realităţii sacramentale a “noii sale fiinţe”. De certitudinea propriei identităţi, nu construită în mod artificial ci dăruită şi primită în mod gratuit şi divin, depinde entuziasmul mereu reînnoit al preotului faţă de misiune. Şi pentru preoţi este valabil ceea ce am scris în enciclica Deus caritas est: “La începutul faptului de a fi creştin nu se găseşte o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, car dă vieţii un orizont nou şi totodată orientarea ei decisivă” (nr. 1).

Primind un aşa de extraordinar dar de har cu “consacrarea” lor, preoţii devin martori permanenţi ai întâlnirii lor cu Cristos. Pornind tocmai de la această conştiinţă interioară, ei pot să desfăşoare în mod deplin “misiunea” lor, prin vestirea cuvântului şi administrarea sacramentelor. După Conciliul al II-lea din Vatican s-a produs ici şi colo impresia că în misiunea preoţilor în acest timp al nostru ar fi ceva mai urgent; unii credeau că în primul rând ar trebui construită o societate diferită. În schimb, pagina evanghelică, pe care am ascultat-o la început, vrea să reamintească cele două elemente esenţiale ale slujirii preoţeşti. Isus îi trimite, în acel timp şi astăzi, pe apostoli ca să vestească Evanghelia şi le dă puterea de a alunga duhurile rele. Prin urmare “vestire” şi “putere”, adică “cuvânt” şi “sacrament” sunt cele două coloane fundamentale ale slujirii preoţeşti, dincolo de posibilele sale configurări multiple.

Atunci când nu se ţine cont de “dipticul” consacrare-misiune, devine într-adevăr dificil să se înţeleagă identitatea preotului şi a slujirii sale în Biserică. De fapt, cine este preotul dacă nu un om convertit şi reînnoit de Duhul Sfânt, care trăieşte din raportul personal cu Cristos, însuşindu-şi în mod constant criteriile sale evanghelice? Cine este preotul dacă nu un om al unităţii şi al adevărului, conştient de propriile limite şi, în acelaşi timp, de măreţia extraordinară a vocaţiei primite, adică aceea de a colabora la lărgirea împărăţiei lui Dumnezeu până la marginile pământului? Preotul este un om în întregime al Domnului, pentru că însuşi Dumnezeu îl cheamă şi-l constituie în slujirea sa apostolică. Şi tocmai fiind în întregime al Domnului el este în întregime al oamenilor, pentru oameni. În timpul acestui An al Sfintei Preoţii, care va dura până la următoarea solemnitate a Preasfintei Inimi a lui Isus, să ne rugăm pentru toţi preoţii. Să se înmulţească în dieceze, în parohii, în comunităţile călugăreşte în special cele monastice, în asociaţii şi în mişcări, în diferitele grupări pastorale prezente în toată lumea, iniţiative de rugăciune şi, îndeosebi, de adoraţie euharistică, pentru sfinţirea clerului şi pentru vocaţiile preoţeşti, răspunzând la invitaţia lui Isus de a-l ruga “pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său” (Mt 9,38). Rugăciunea este prima angajare, adevărata cale de sfinţire a preoţilor, şi sufletul “pastoraţiei vocaţionale” autentice. Scăderea numărului de hirotoniri preoţeşti în unele ţări nu numai că nu trebuie să descurajeze, ci trebuie să stimuleze la înmulţirea spaţiilor de tăcere şi de ascultare a Cuvântului, la mai buna îngrijire a direcţiunii spirituale şi a sacramentului Spovezii, pentru ca glasul lui Dumnezeu, care mereu continuă să cheme şi să confirme, să poată fi ascultat şi urmat prompt de mulţi tineri. Cine se roagă nu se teme; cine se roagă nu este niciodată singur; cine se roagă se mântuieşte! Model al unei existenţe făcute rugăciune este fără îndoială sfântul Ioan Maria Vianney. Maria, Maica Bisericii, să-i ajute pe toţi preoţii să urmeze exemplul lui pentru a fi, asemenea lui, martori ai lui Cristos şi apostoli ai Evangheliei.