Sfântul Ioan Maria Vianney, sfântul paroh de Ars
miercuri, 5 august 2009

Iubiţi fraţi şi surori,

În cateheza de astăzi aş vrea să reparcurg pe scurt existenţa sfântului Paroh de Ars subliniind câteva din caracteristicile sale, care pot să fie exemplu şi pentru preoţii din această epocă a noastră, desigur diferită de aceea în care a trăit el, dar marcată, în multe privinţe, de aceleaşi provocări fundamentale umane şi spirituale. Chiar ieri s-au împlinit 150 de ani de la naşterea sa pentru cer: de fapt era ora 2 dimineaţa în ziua de 4 august 1859, când sfântul Ioan Botezătorul Maria Vianney, terminându-şi cursul existenţei sale pământeşti, a mers în întâmpinarea Tatălui ceresc pentru a primi ca moştenire împărăţia pregătită încă de la crearea lumii pentru cei care cu fidelitate urmează învăţăturile sale (cf. Mt 25,34). Ce sărbătoare mare trebuie să fi fost în paradis la intrarea unui păstor aşa de zelos! Ce primire trebuie să-i fi rezervat mulţimea fiilor reconciliaţi cu Tatăl, prin intermediul operei sale de paroh şi confesor! Am voit să pornesc de la acest aniversar pentru a convoca Anul Sfintei Preoţii, care, aşa cum se ştie, are ca temă Fidelitatea lui Cristos, fidelitatea preotului. Depinde de sfinţenie credibilitatea mărturiei şi, în definitiv, însăşi eficacitatea misiunii fiecărui preot.

Ioan Maria Vianney s-a născut în micul târg Dardilly la 8 mai 1786, dintr-o familie de ţărani, săracă în bunuri materiale, dar bogată în umanitate şi în credinţă. Botezat, aşa cum era obiceiul frumos în acea vreme, chiar în ziua naşterii, a consacrat anii copilăriei şi adolescenţei muncilor pe ogoare şi păstoritului animalelor, aşa încât, la vârsta de şaptesprezece ani, era încă analfabet. Însă cunoştea pe de rost rugăciunile pe care i le-a învăţat mama evlavioasă şi se hrănea din simţul religios care se respira în casă. Biografii relatează că, încă din prima tinereţe, el a căutat să se conformeze voinţei divine chiar şi în cele mai mici munci. Nutrea în suflet dorinţa de a deveni preot, dar nu i-a fost uşor să şi-o împlinească. De fapt a ajuns la hirotonirea preoţească după destule greutăţi şi neînţelegeri, graţie ajutorului unor preoţi înţelepţi, care nu s-au oprit la considerarea limitelor sale umane, ci au ştiut să privească dincolo, intuind orizontul de sfinţenie care se profila în acel tânăr cu adevărat singular. Astfel, la 23 iunie 1815, a fost hirotonit diacon şi la 12 august acelaşi an a fost hirotonit preot. În sfârşit la vârsta de 29 de ani, după multe incertitudini, după multe insuccese şi atâtea lacrimi, a putut să urce la altarul Domnului şi să realizeze visul vieţii sale.

Sfântul Paroh de Ars a manifestat mereu o consideraţie foarte înaltă faţă de darul primit. El afirma: “Of! Ce lucru mare este preoţia! Nu va fi înţeleasă bine decât în cer… dacă ar fi înţeleasă pe pământ, s-ar muri, nu de spaimă ci de iubire!” (Abbé Monnin, Esprit du Curé d’Ars, pag. 113). Pe lângă aceasta, copil fiind îi destăinuise mamei: “Dacă aş fi preot, aş vrea să cuceresc multe suflete” (Abbé Monnin, Procés de l’ordinaire, pag. 1064). Şi aşa a fost. În slujirea pastorală, pe cât de extraordinar de rodnică pe atât de simplă, acest paroh anonim dintr-un sat pierdut din sudul Franţei a reuşit aşa de mult să se întruchipeze cu slujirea sa încât să devină, şi în manieră recognoscibilă vizibil şi universal, alter Christus, imagine a Bunului Păstor, care, spre deosebire de mercenar, îşi dă viaţa pentru oile sale (cf. In 10,11). După exemplul Bunului Păstor, el şi-a dat viaţa în deceniile de slujire pastorală. Existenţa lui a fost o cateheză vie, care dobândea o eficacitate deosebită atunci când lumea îl vedea celebrând Liturghia, stând în adoraţie în faţa tabernacolului sau petrecând multe ore în confesional.

Aşadar centrul întregii sale vieţi era Euharistia, pe care o celebra şi o adora cu evlavie şi respect. O altă caracteristică fundamentală a acestei figuri sacerdotale extraordinare era slujirea asiduă a spovezilor. Recunoştea în practica sacramentului pocăinţei împlinirea logică şi naturală a apostolatului sacerdotal, ascultând de mandatul lui Cristos: “Cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora nu le veţi ierta nu vor fi iertate” (cf. In 20,23). Sfântul Ioan Maria Vianney s-a remarcat de aceea ca optim şi neobosit confesor şi maestru spiritual. Trecând “cu o singură mişcare interioară, de la altar la confesional”, unde petrecea o mare parte din zi, căuta în orice mod, prin predică şi prin sfatul convingător, să-i facă pe enoriaşi să redescopere semnificaţia şi frumuseţea pocăinţei sacramentale, arătând-o ca o exigenţă intimă a Prezenţei euharistice (cf. Scrisoarea către preoţi pentru Anul Sfintei Preoţii).

Metodele pastorale ale sfântului Ioan Maria Vianney ar putea să apară mai puţin potrivite actualelor condiţii sociale şi culturale. De fapt, cum ar putea să-l imite un preot astăzi, într-o lume aşa de schimbată? Dacă este adevărat că se schimbă timpurile şi multe carisme sunt tipice ale persoanei, deci irepetabile, există însă un stil de viaţă şi o dorinţă de fond pe care cu toţii suntem chemaţi să le cultivăm. Dacă ne uităm bine, ceea ce l-a făcut sfânt pe Parohul de Ars a fost fidelitatea lui umilă faţă de misiunea la care Dumnezeu l-a chemat; a fost abandonarea lui constantă, plină de încredere, în mâinile Providenţei divine. El a reuşit să atingă inima oamenilor nu în virtutea propriile capacităţi umane, nici bazându-se exclusiv pe o angajare fie ea lăudabilă a voinţei; a cucerit sufletele, chiar şi pe cele mai refractare, comunicându-le ceea ce trăia în mod intim, adică prietenia lui cu Cristos. A fost “îndrăgostit” de Cristos, şi adevăratul secret al succesului său pastoral a fost iubirea pe care o nutrea faţă de Misterul euharistic vestit, celebrat şi trăit, care a devenit iubire faţă de turma lui Cristos, faţă de creştini şi faţă de toate persoanele care-l caută pe Dumnezeu. Mărturia lui ne aminteşte, iubiţi fraţi şi surori, că pentru fiecare botezat, şi încă mai mult pentru preot, Euharistia “nu este pur şi simplu un eveniment cu doi protagonişti, un dialog între Dumnezeu şi mine. Împărtăşania euharistică tinde la o transformare totală a propriei vieţi. Cu forţă deschide larg întregul eu al omului şi creează un nou noi” (Joseph Ratzinger, La Comunione nella Chiesa, pag. 80).

Aşadar, departe de a reduce figura sfântului Ioan Maria Vianney la un exemplu, fie el admirabil, al spiritualităţii devoţionale din secolul al XIX-lea, este necesar dimpotrivă să se perceapă forţa profetică ce marchează personalitatea lui umană şi sacerdotală de actualitate foarte mare. În Franţa post-revoluţionară care experimenta un fel de “dictatură a raţionalismului” orientată să şteargă însăşi prezenţa preoţilor şi a Bisericii în societate, el a trăit mai întâi – în anii tinereţii – o clandestinitate eroică parcurgând kilometri în timpul nopţii pentru a participa la Sfânta Liturghie. Apoi – ca preot – s-a remarcat printr-o creativitate pastorală singulară şi rodnică, aptă să arate că raţionalismul, care domnea atunci, era în realitate departe de a satisface necesităţile autentice ale omului, deci, în definitiv, imposibil de trăit.

Iubiţi fraţi şi surori, la 150 de ani de la moartea Sfântului Paroh de Ars, provocările societăţii de astăzi nu sunt mai puţin angajante, ba chiar au devenit probabil mai complexe. Dacă atunci exista “dictatura raţionalismului”, în epoca actuală se înregistrează în multe ambiente un fel de “dictatură a relativismului”. Ambele apar ca răspunsuri neadecvate la cererea justă a omului de a folosi pe deplin propria raţiune ca element distinctiv şi constitutiv al propriei identităţi. Raţionalismul a fost neadecvat pentru că nu a ţinut cont de limitele umane şi a pretins să ridice numai raţiunea ca măsură a tuturor lucrurilor, transformând-o într-o zeiţă; relativismul contemporan mortifică raţiunea, pentru că de fapt ajunge să afirme că fiinţa umană nu poate cunoaşte nimic cu certitudine dincolo de domeniul ştiinţific pozitiv. Însă astăzi, ca şi atunci, omul “cerşetor de semnificaţie şi împlinire” merge în căutarea continuă de răspunsuri exhaustive la întrebările de fond pe care nu încetează să şi le pună.

Era foarte clară această “sete de adevăr”, care arde în inima oricărui om, pentru Părinţii de la Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican atunci când au afirmat că revine preoţilor, “ca educatori ai credinţei”, să formeze “o comunitate creştină autentică” capabilă să deschidă “tuturor oamenilor drumul care conduce la Cristos” şi să exercite “o adevărată acţiune maternă” faţă de ei, indicând sau iuţind celui care nu crede “drumul care duce la Cristos şi la Biserica sa”, şi constituind pentru cel care deja crede “stimulent, aliment şi sprijin pentru lupta spirituală” (cf. Presbyterorum ordinis, 6). Învăţătura pe care continuă să ne-o transmită Sfântul Paroh de Ars în această privinţă este că, la baza acestei angajări pastorale, preotul trebuie să aibă o unire personală intimă cu Cristos, care trebuie cultivată şi mărită zi după zi. Numai dacă este îndrăgostit de Cristos, preotul va putea să-i înveţe pe toţi această unire, această prietenie intimă cu Învăţătorul divin, va putea să atingă inimile oamenilor şi să le deschidă la iubirea milostivă a Domnului. Prin urmare, numai aşa va putea să reverse entuziasm şi vitalitate spirituală în comunităţile pe care Domnul i le încredinţează. Să ne rugăm pentru ca, prin mijlocirea sfântului Ioan Maria Vianney, Dumnezeu să dăruiască Bisericii sale preoţi sfinţi şi pentru ca să crească în credincioşi dorinţa de a susţine şi a ajuta slujirea lor. Să încredinţăm această intenţie Mariei, pe care chiar astăzi o invocăm ca Sfânta Fecioară a Zăpezii.