Decret privind activitatea misionară a Bisericii
AD GENTES

Introducere
CAPITOLUL I: Principii doctrinale
CAPITOLUL II: Opera misionară
     Art. 1 – Mărturia creştină
     Art. 2 – Propovăduirea evangheliei şi adunarea poporului lui Dumnezeu
     Art. 3 – Formarea comunităţii creştine
CAPITOLUL III: Bisericile particulare
CAPITOLUL IV: Misionarii
CAPITOLUL V: Organizarea activităţii misionare
CAPITOLUL VI: Despre colaborare
Încheiere

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
7 decembrie 1965

Introducere

1. Trimisă de DUMNEZEU LA POPOARE pentru a fi “sacrament universal de mântuire”[1], Biserica, în virtutea exigenţelor profunde ale propriei catolicităţi, ascultând de porunca întemeietorului ei[2], se străduieşte să vestească tuturor oamenilor evanghelia. Într-adevăr, apostolii înşişi, pe care a fost întemeiată Biserica, mergând pe urmele lui Cristos, “au propovăduit cuvântul adevărului şi au dat naştere Bisericilor”[3]. Este îndatorirea urmaşilor lor să perpetueze această lucrare, “astfel încât cuvântul lui Dumnezeu să se răspândească grabnic şi să fie preamărit” (2Tes 3,1) şi împărăţia lui Dumnezeu să fie vestită şi instaurată pe întreg pământul.

Pe de altă parte, în situaţia actuală a lumii, din care decurge o nouă condiţie a omenirii, Biserica, sare a pământului şi lumina lumii[4], este chemată mai presant să mântuiască şi să reînnoiască toată făptura pentru ca toate să fie refăcute în Cristos şi pentru ca în el oamenii să alcătuiască o singură familie şi un singur popor al lui Dumnezeu.

De aceea, sfântul Conciliu, mulţumind lui Dumnezeu pentru lucrările minunate înfăptuite prin zelul generos al întregii Biserici, doreşte să schiţeze principiile activităţii misionare şi să unească puterile tuturor credincioşilor, pentru ca poporul lui Dumnezeu, înaintând pe calea cea strâmtă a crucii, să răspândească pretutindeni împărăţia lui Cristos Domnul, care cuprinde cu privirea sa veacurile[5], şi să-i pregătească venirea.

CAPITOLUL I
PRINCIPII DOCTRINALE

Planul Tatălui

2. Biserica peregrină este, prin natura sa, misionară, fiindcă ea însăşi îşi are originea în misiunea Fiului şi în misiunea Duhului Sfânt, după planul lui Dumnezeu Tatăl[6].

Acest plan decurge din “izvorul iubirii”, adică din dragostea lui Dumnezeu Tatăl care, fiind începutul fără de început, din care se naşte Fiul şi de la care Duhul Sfânt purcede prin Fiul, creându-ne în mod liber în nemărginita şi îndurătoarea sa bunătate, şi, mai mult, chemându-ne în mod gratuit la împărtăşirea cu el în viaţa şi în gloria sa, şi-a revărsat cu dărnicie bunătatea divină şi nu încetează să o reverse, aşa încât el, care este Creatorul a toate, să fie în cele din urmă “totul în toate” (1Cor 15,28), realizând în acelaşi timp gloria sa şi fericirea noastră. Şi i-a plăcut lui Dumnezeu să-i cheme pe oameni la împărtăşirea vieţii sale nu numai individual, fără nici o legătură între ei, ci să-i adune într-un singur popor, în care fiii lui, care erau risipiţi, să se adune laolaltă[7].

Misiunea Fiului

3. Acest plan universal al lui Dumnezeu de mântuire a neamului omenesc nu se împlineşte numai în chip tainic în sufletul oamenilor, sau prin iniţiativele, chiar şi religioase, prin care ei îl caută în multe feluri pe Dumnezeu “încercând să-l poată cumva atinge, deşi el nu este departe de fiecare dintre noi” (Fap 17,27): căci astfel de iniţiative trebuie luminate şi însănătoşite, chiar dacă, după planul binevoitor al providenţei, pot fi uneori socotite o călăuzire către Dumnezeul cel adevărat sau o pregătire pentru evanghelie[8]. Dumnezeu, pentru a stabili pacea, care este comuniune cu el, şi pentru a realiza unirea frăţească între oameni, care sunt păcătoşi, a hotărât să intre în istoria oamenilor într-un mod nou şi definitiv, trimiţând pe Fiul său în trup ca al nostru, ca, prin el, să-i smulgă pe oameni de sub puterea întunericului şi a satanei[9] şi, în el, să împace lumea cu sine[10]. Aşadar, pe Fiul său, prin care a făcut veacurile[11], l-a constituit moştenitor a toate, ca să refacă toate în el[12].

Într-adevăr, Cristos Isus a fost trimis în lume ca adevărat mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Fiind Dumnezeu, “în el locuieşte în trup toată plinătatea dumnezeirii” (Col 2,9), iar după natura umană fiind noul Adam, “plin de har şi de adevăr” (In 1,14), este constituit cap al omenirii reînnoite. Astfel, Fiul lui Dumnezeu a luat calea unei întrupări autentice pentru a-i face pe oameni părtaşi la firea dumnezeiască, făcându-se pentru noi sărac, deşi era bogat, ca să ne îmbogăţească pe noi prin sărăcia sa[13]. Fiul Omului nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji el însuşi şi a-şi da viaţa ca răscumpărare pentru mulţi, adică pentru toţi[14]. Sfinţii părinţi afirmă în mod statornic că nu a fost vindecat ceea ce nu a fost asumat de Cristos[15].

Însă Cristos şi-a asumat întreaga natură umană, aşa cum se află ea la noi, care suntem nefericiţi şi săraci, dar şi-a asumat-o în afară de păcat[16]. Cristos, “pe care Tatăl l-a sfinţit şi l-a trimis în lume” (In 10,36), a spus despre sine: “Duhul Domnului este asupra mea, căci m-a uns şi m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună, să vindec pe cei cu inima zdrobită, să proclam celor robiţi eliberarea şi celor orbi vederea” (Lc 4,18) şi, de asemenea: “Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut” (Lc 19,10).

Ceea ce a fost o dată pentru totdeauna propovăduit de Domnul sau împlinit în el pentru mântuirea neamului omenesc trebuie proclamat şi răspândit până la marginile pământului[17], începând din Ierusalim[18], pentru ca ceea ce a fost odată împlinit pentru mântuirea tuturor să-şi realizeze efectul în toţi, de-a lungul veacurilor.

Misiunea Duhului Sfânt

4. Dar, pentru a atinge acest scop, Cristos a trimis de la Tatăl pe Duhul Sfânt, ca să-şi îndeplinească din lăuntru lucrarea mântuitoare şi să dea forţă Bisericii să se răspândească. Fără nici o îndoială, Duhul Sfânt lucra deja în lume şi înainte ca Cristos să fie preamărit[19]. Totuşi, în ziua Rusaliilor, a coborât asupra ucenicilor pentru a rămâne cu ei în veac[20]. Biserica a fost arătată public în faţa mulţimii, a început, prin propovăduire, răspândirea evangheliei între neamuri şi, în sfârşit, a fost prefigurată unirea popoarelor în catolicitatea credinţei prin Biserica noului legământ, Biserică ce vorbeşte toate limbile şi în iubire înţelege şi îmbrăţişează toate limbile şi, astfel, învinge împrăştierea de la Babel[21]. Într-adevăr, de la Rusalii au început “faptele apostolilor”, după cum prin coborârea Duhului Sfânt asupra Fecioarei Maria a fost zămislit Cristos şi tot prin coborârea Duhului Sfânt asupra lui, în timp ce se afla în rugăciune, Cristos a fost călăuzit să-şi înceapă lucrarea slujirii[22]. Domnul Isus însuşi, înainte de a-şi da de bunăvoie viaţa pentru lume, a orânduit slujirea apostolică şi a făgăduit trimiterea Duhului Sfânt în aşa fel încât ambele să fie asociate întotdeauna şi pretutindeni în lucrarea mântuirii pentru a o duce la bun sfârşit[23]. Duhul Sfânt, în toate timpurile “uneşte [Biserica întreagă] în comuniune şi slujire şi o înzestrează… cu diferite daruri ierarhice şi carismatice”[24], dând viaţă, precum sufletul, instituţiilor bisericeşti[25] şi insuflând credincioşilor acelaşi spirit misionar care l-a însufleţit pe Cristos însuşi. Uneori, el anticipă chiar în mod vizibil acţiunea apostolică[26], după cum o şi însoţeşte şi călăuzeşte neîncetat în diferite feluri[27].

Biserica trimisă de Cristos

5. Domnul Isus, încă de la început, “a chemat la sine pe cei pe care i-a voit… şi a rânduit doisprezece să fie cu el şi să-i trimită să propovăduiască” (Mc 3,13)[28]. Astfel, apostolii au fost seminţele noului Israel şi, în acelaşi timp, originea ierarhiei sacre. Apoi, după ce prin moartea şi învierea sa a împlinit în sine tainele mântuirii noastre şi ale reînnoirii tuturor lucrurilor, Domnul, dobândind toată puterea în cer şi pe pământ[29], înainte de a fi înălţat la cer[30] şi-a întemeiat Biserica drept sacrament al mântuirii şi i-a trimis pe apostoli în lumea întreagă, precum şi el fusese trimis de Tatăl[31], poruncindu-le: “Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit” (Mt 28,19-20). “Mergeţi în lumea întreagă şi vestiţi evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel care nu va crede se va osândi” (Mc 16,15). De aici decurge îndatorirea Bisericii de a răspândi credinţa şi mântuirea lui Cristos, atât în virtutea poruncii explicite pe care au moştenit-o de la apostoli episcopii ajutaţi de preoţi şi avându-l în frunte pe urmaşul lui Petru, păstorul suprem al Bisericii, cât şi prin puterea vieţii pe care Cristos o revarsă asupra mădularelor sale: din el “trupul întreg, bine alcătuit şi bine legat prin toate încheieturile care îl pun în mişcare, îşi săvârşeşte creşterea – după lucrarea împlinită pe măsura fiecărui mădular în parte – şi se zideşte întru iubire” (Ef 4,16). Misiunea Bisericii se îndeplineşte, aşadar, prin lucrarea prin care ea, supunându-se poruncii lui Cristos şi împinsă de harul şi iubirea Duhului lui Cristos, se face pe deplin şi realmente prezentă tuturor oamenilor şi tuturor popoarelor, pentru a-i aduce, prin exemplul vieţii sale şi prin propovăduire, prin sacramente şi prin celelalte mijloace de har, la credinţă, la libertate şi la pacea lui Cristos, astfel încât să le fie deschisă calea liberă şi sigură spre o participare deplină la misterul lui Cristos.

Deoarece această misiune continuă şi, în decursul istoriei, dezvoltă misiunea lui Cristos însuşi, care a fost trimis să aducă vestea cea bună săracilor, Biserica, sub influenţa Duhului lui Cristos, trebuie să meargă pe acelaşi drum pe care a mers Cristos însuşi şi anume drumul sărăciei, al ascultării, al slujirii şi al jertfirii de sine până la moarte, din care a ieşit învingător prin învierea sa. Căci astfel au umblat întru speranţă toţi apostolii, împlinind prin multe încercări şi suferinţe ceea ce lipseşte patimii lui Cristos pentru trupul lui care este Biserica[32], iar adesea şi sângele creştinilor a fost sămânţă[33].

Activitatea misionară

6. Această misiune, pe care episcopii, în frunte cu urmaşul lui Petru, trebuie să o îndeplinească cu rugăciunea şi colaborarea întregii Biserici, rămâne una şi aceeaşi, pretutindeni şi în orice împrejurare, deşi nu este exercitată în acelaşi fel datorită împrejurărilor. Aşadar, deosebirile care sunt de remarcat în această activitate a Bisericii nu se nasc din natura intimă a misiunii ei, ci din condiţiile în care aceasta se exercită.

Aceste condiţii depind fie de Biserică, fie de popoarele, grupurile sau oamenii spre care se îndreaptă misiunea. Într-adevăr, Biserica, deşi cuprinde în sine totalitatea, plinătatea mijloacelor de mântuire, nu acţionează şi nu poate acţiona întotdeauna şi imediat cu toate mijloacele sale; ea cunoaşte în acţiunea sa începuturi şi trepte prin care se străduieşte să ducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu; mai mult, uneori, după începuturi fericite, este silită să deplângă un regres, sau cel puţin să zăbovească într-o stare de neîmplinire şi insuficienţă. Cât despre oameni, grupuri şi popoare, ea nu ajunge la ei şi nu îi pătrunde decât treptat şi astfel îi înglobează în plinătatea catolică. La orice condiţie sau stare trebuie să corespundă acte şi mijloace adecvate.

Iniţiativele speciale prin care vestitorii evangheliei, trimişi de Biserică, mergând în lumea întreagă, îndeplinesc îndatorirea de a propovădui evanghelia şi de a implanta Biserica la popoare sau grupuri care încă nu cred în Cristos se numesc în mod obişnuit “misiuni”: ele se realizează prin activitate misionară şi se desfăşoară de cele mai multe ori în teritorii anumite, recunoscute ca atare de Sfântul Scaun. Scopul propriu al acestei activităţi misionare este evanghelizarea şi implantarea Bisericii la popoare sau grupuri în care nu a fost încă înrădăcinată[34]. Aşadar, din sămânţa cuvântului lui Dumnezeu trebuie să crească pretutindeni în lume Biserici particulare, autohtone, bine întemeiate, înzestrate cu forţe proprii şi cu maturitate şi, dotate în mod corespunzător cu o ierarhie proprie unită cu poporul credincios şi cu mijloace, după specificul lor, necesare pentru a duce o viaţă pe deplin creştină, ele trebuie să contribuie la binele întregii Biserici.

Mijlocul principal al acestei implantări este predicarea evangheliei lui Isus Cristos, pentru vestirea căreia Domnul i-a trimis pe ucenicii săi în lumea întreagă pentru ca oamenii, renăscuţi prin cuvântul lui Dumnezeu[35], să fie încorporaţi prin Botez Bisericii, care, fiind trupul Cuvântului întrupat, se hrăneşte şi trăieşte din cuvântul lui Dumnezeu şi din pâinea euharistică[36].

În această activitate misionară a Bisericii apar diferite condiţii, uneori amestecate: întâi ale începuturilor sau ale implantării, apoi ale tinereţii şi noutăţii. După terminarea acestor faze, însă, acţiunea misionară a Bisericii nu încetează, ci le revine Bisericilor particulare deja constituite misiunea de a o continua şi de a predica evanghelia celor rămaşi încă în afara Bisericii.

În afară de aceasta, grupurile în mijlocul cărora se află Biserica se schimbă adeseori în mod radical din diferite cauze, apărând astfel condiţii total noi. Atunci Biserica trebuie să cântărească dacă aceste condiţii nu cer din nou activitatea ei misionară. Mai mult, împrejurările fac uneori să dispară pentru o vreme posibilitatea de a vesti mesajul evanghelic în mod direct şi imediat. În cazul acesta, misionarii pot şi trebuie să ofere cu răbdare, prudenţă şi, în acelaşi timp, cu mare încredere cel puţin mărturia carităţii şi a bunătăţii lui Cristos, pregătind astfel căile Domnului şi făcându-l, într-un fel, prezent.

Este clar, aşadar, că activitatea misionară izvorăşte în mod intim din însăşi natura Bisericii, a cărei credinţă mântuitoare o propagă, a cărei unitate catolică o desăvârşeşte lărgind-o, pe a cărei apostolicitate se bazează, al cărei simţ de colegialitate ierarhică îl exercită, a cărei sfinţenie o mărturiseşte, o răspândeşte şi o dezvoltă. Activitatea misionară între neamuri se deosebeşte atât de activitatea pastorală exercitată faţă de credincioşi cât şi de iniţiativele pentru refacerea unităţii creştinilor. Totuşi acestea două sunt strâns legate de activitatea misionară a Bisericii[37]: într-adevăr, dezbinarea dintre creştini dăunează cauzei sacre a predicării evangheliei la toată făptura[38] şi multora le închide drumul către credinţă. Astfel, în virtutea caracterului necesar al misiunii, toţi cei botezaţi sunt chemaţi să se adune într-o singură turmă şi astfel să poată da mărturie unanimă în faţa neamurilor despre Cristos, Domnul lor. Dacă nu pot mărturisi încă pe deplin o singură credinţă, trebuie să fie însufleţiţi cel puţin de stimă şi iubire reciprocă.

Motivele şi necesitatea activităţii misionare

7. Motivul activităţii misionare decurge din voinţa lui Dumnezeu care “vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului. Căci unul este Dumnezeu şi unul este şi mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, omul Cristos Isus, care s-a dat pe sine ca răscumpărare pentru toţi” (1Tim 2,4-6); “şi în nimeni altul nu este mântuire” (Fap 4,12). Se cuvine, deci, ca toţi să se întoarcă la el, cunoscându-l prin propovăduirea Bisericii, şi să fie încorporaţi prin Botez lui şi Bisericii, care este trupul lui. Căci Cristos, “afirmând în mod explicit necesitatea credinţei şi a Botezului[39], a confirmat, în acelaşi timp, necesitatea Bisericii, în care oamenii intră, ca pe o poartă, prin Botez. Prin urmare, nu s-ar putea mântui aceia care, bine ştiind că Biserica catolică a fost întemeiată ca necesară de Dumnezeu prin Cristos Isus, nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea”[40]. Aşadar, chiar dacă Dumnezeu, pe căi de el cunoscute, îi poate aduce pe oamenii care nu cunosc, fără vina lor, evanghelia la credinţa fără de care este cu neputinţă să-i fim plăcuţi[41], este totuşi datoria imprescriptibilă a Bisericii[42] şi, în acelaşi timp, dreptul ei sacru de a vesti evanghelia şi, de aceea, activitatea misionară îşi păstrează neatinsă puterea şi necesitatea acum ca şi întotdeauna.

Prin ea, trupul mistic al lui Cristos îşi adună şi îşi orânduieşte neîncetat forţele în vederea propriei sale creşteri[43]. Pentru a desfăşura această activitate, membrii Bisericii sunt îndemnaţi de dragostea cu care îl iubesc pe Dumnezeu şi datorită căreia doresc să împartă cu toţi oamenii bunurile spirituale de acum şi din viaţa viitoare.

În sfârşit, prin această activitate misionară Dumnezeu este glorificat pe deplin, în sensul că oamenii primesc în mod conştient şi plenar lucrarea mântuitoare pe care el a săvârşit-o în Cristos. Astfel, prin ea se realizează planul lui Dumnezeu căruia Cristos i s-a dedicat, în spirit de ascultare şi de iubire, spre slava Tatălui care l-a trimis[44]: constituirea întregului neam omenesc într-un unic popor al lui Dumnezeu, adunarea lui în unicul trup al lui Cristos, zidirea lui în unicul templu al Duhului Sfânt; favorizând unirea frăţească, toate acestea corespund dorinţei intime a tuturor oamenilor. În sfârşit, astfel se împlineşte cu adevărat planul Creatorului, care l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa, când toţi cei care participă la natura umană, renăscuţi în Cristos prin Duhul Sfânt, privind într-un cuget gloria lui Dumnezeu, vor putea spune: “Tatăl nostru”[45].

Activitatea misionară în viaţa şi istoria omenirii

8. Activitatea misionară este, de asemenea, legată intim de natura umană şi de aspiraţiile ei. Într-adevăr, vestindu-l pe Cristos, Biserica le dezvăluie oamenilor, prin însuşi acest fapt, adevărul autentic despre condiţia şi chemarea lor integrală, deoarece Cristos este principiul şi modelul acestei umanităţi reînnoite, pătrunse de iubire frăţească, de sinceritate şi de spirit de pace la care aspiră toţi. Cristos şi Biserica ce dă mărturie despre el prin propovăduirea evangheliei depăşesc orice particularism de rasă şi naţionalitate şi, de aceea, nu pot fi socotiţi străini nicăieri şi faţă de nimeni[46]. Cristos însuşi este adevărul şi calea pe care propovăduirea evangheliei le dezvăluie tuturor, făcând să răsune pentru toţi cuvintele lui Cristos: “Faceţi pocăinţă şi credeţi în evanghelie” (Mc 1,15). Fiindcă acela care nu crede a şi fost judecat[47], cuvintele lui Cristos sunt, în acelaşi timp, cuvinte de judecată şi de har, de moarte şi de viaţă. Căci numai dând morţii ceea ce este vechi putem ajunge la înnoirea vieţii: acest lucru este valabil, în primul rând, despre persoane, dar şi despre diferitele bunuri ale acestei lumi, care sunt marcate, în acelaşi timp, de păcatul omului şi de binecuvântarea lui Dumnezeu: “Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (Rom 3,23). De la sine şi prin puterile proprii nimeni nu este eliberat de păcat şi ridicat mai presus de sine, nimeni nu este dezlegat total de slăbiciunea sau de singurătatea sau de servitutea proprie[48], ci toţi au nevoie de Cristos, Modelul, Învăţătorul, Eliberatorul, Mântuitorul, Dătătorul de viaţă. Cu adevărat, în istoria chiar şi pământească a oamenilor, evanghelia a fost ferment de libertate şi de progres şi continuă să apară ca ferment de fraternitate, de unitate şi de pace. Nu fără motiv, aşadar, Cristos este cinstit de credincioşi ca “Aşteptatul neamurilor şi Mântuitorul lor”[49].

Caracterul escatologic al activităţii misionare

9. Prin urmare, timpul activităţii misionare se situează între prima şi a doua venire a Domnului, timp în care Biserica este adunată, ca o recoltă, din cele patru vânturi, în împărăţia lui Dumnezeu[50]. Căci înainte de venirea Domnului trebuie ca vestea cea bună să fie propovăduită la toate neamurile[51].

Activitatea misionară nu este nimic altceva şi nimic mai puţin decât manifestarea, adică epifania şi împlinirea planului lui Dumnezeu în lume şi în istoria ei, în care Dumnezeu, prin misiune, duce până la capăt, în mod vizibil, istoria mântuirii. Prin cuvântul propovăduirii şi prin celebrarea sacramentelor, al căror centru şi culme este sfânta Euharistie, ea îl face prezent pe Cristos, autorul mântuirii. Tot ce era har şi adevăr la neamuri printr-un fel de prezenţă tainică a lui Dumnezeu, activitatea misionară îl eliberează de contagiunea celui rău şi îl redă lui Cristos, autorul său, care nimiceşte împărăţia diavolului şi pune stavilă răutăţii de multe feluri a fărădelegilor. Prin urmare, tot binele ce se află semănat în inima şi în mintea oamenilor sau în diferite rituri şi culturi ale popoarelor nu numai că nu piere, ci este însănătoşit, înălţat şi dus la desăvârşire spre slava lui Dumnezeu, spre ruşinarea diavolului şi spre fericirea omului[52]. Astfel, activitatea misionară tinde spre plinătatea escatologică[53]: într-adevăr, datorită ei, până la măsura şi timpul pe care Tatăl şi le-a păstrat în puterea sa[54], poporul lui Dumnezeu se lărgeşte, după cum s-a spus în mod profetic: “Lărgeşte locul cortului tău şi acoperământul sălaşului tău întinde-l! Nu te zgârci!” (Is 54,2)[55]; prin ea sporeşte trupul mistic până la măsura vârstei plinătăţii lui Cristos[56], iar templul spiritual unde Dumnezeu este adorat în spirit şi adevăr[57] creşte şi se zideşte “pe temelia apostolilor şi a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind însuşi Cristos Isus” (Ef 2,20).

CAPITOLUL II
OPERA MISIONARĂ ÎN SINE

10. Biserica, trimisă de Cristos pentru a manifesta şi a împărtăşi tuturor oamenilor şi neamurilor iubirea lui Dumnezeu, înţelege că mai are încă de îndeplinit o lucrare misionară uriaşă. Într-adevăr, două miliarde de oameni, şi numărul lor creşte din zi în zi, adunaţi în grupări mari şi bine conturate prin legături stabile de viaţă culturală, prin străvechi tradiţii religioase şi prin relaţii sociale trainice, încă nu au auzit sau abia dacă au auzit mesajul evangheliei; o parte din ei urmează una dintre marile religii, alţii rămân străini de însăşi cunoaşterea lui Dumnezeu, alţii îi neagă în mod expres existenţa, ba chiar uneori o atacă. Pentru a putea oferi tuturor misterul mântuirii şi viaţa adusă de Dumnezeu, Biserica trebuie să se insereze în toate aceste grupări din acelaşi impuls din care Cristos însuşi, prin întrupare, s-a legat de condiţiile sociale şi culturale concrete ale oamenilor printre care a trăit.

Art. 1
MĂRTURIA CREŞTINĂ

Mărturia vieţii şi dialogul

11. E necesar ca Biserica să fie prezentă în aceste grupuri umane prin fiii săi care trăiesc în mijlocul lor sau sunt trimişi acolo. Căci toţi creştinii, oriunde trăiesc, sunt datori să manifeste, prin exemplul vieţii şi prin mărturia cuvântului, omul cel nou în care s-au îmbrăcat prin Botez şi puterea Duhului Sfânt de care au fost întăriţi prin Mir, astfel încât ceilalţi, văzând faptele lor cele bune, să-l preamărească pe Tatăl[58] şi să perceapă mai deplin sensul autentic al vieţii omului şi legătura universală de comuniune dintre oameni.

Pentru ca ei să poată da această mărturie lui Cristos în chip rodnic, trebuie să-şi creeze cu acei oameni legături de preţuire şi de dragoste, să se recunoască membri ai grupului în care trăiesc şi să participe la viaţa culturală şi socială prin diferitele relaţii şi treburi ale vieţii umane; să fie familiarizaţi cu tradiţiile lor naţionale şi religioase, să detecteze cu bucurie şi respect germenii Cuvântului ascunşi în ele; în acelaşi timp, să urmărească atent transformarea profundă ce are loc în popoare şi să acţioneze pentru ca oamenii epocii noastre, prea absorbiţi de ştiinţa şi de tehnologia lumii moderne, să nu se înstrăineze de realităţile divine, ci, dimpotrivă, să se deschidă la o dorinţă mai aprinsă după adevărul şi iubirea revelate de Dumnezeu. După cum însuşi Cristos a cercetat inima oamenilor şi i-a adus printr-un dialog cu adevărat omenesc la lumina divină, la fel ucenicii lui, adânc pătrunşi de Duhul lui Cristos, trebuie să-i cunoască pe oamenii printre care trăiesc şi să fie în relaţie cu ei, ca printr-un dialog sincer şi răbdător să afle ce bogăţii a dăruit Dumnezeu, în mărinimia sa, neamurilor; în acelaşi timp, ei trebuie să se străduiască să lumineze aceste bogăţii cu lumina evangheliei, să le elibereze şi să le readucă sub stăpânirea lui Dumnezeu Mântuitorul.

Prezenţa iubirii

12. Prezenţa creştinilor în grupurile umane trebuie să fie însufleţită de iubirea cu care ne-a iubit Dumnezeu, care vrea ca şi noi să ne iubim unii pe alţii cu aceeaşi iubire[59]. Dragostea creştină se extinde realmente la toţi oamenii, fără discriminare de rasă, de condiţie socială sau de religie; ea nu aşteaptă nici un câştig, nici o recunoştinţă. După cum Dumnezeu ne-a iubit cu o dragoste dezinteresată, tot astfel credincioşii trebuie să fie preocupaţi în iubirea lor de omul însuşi, iubindu-l cu aceeaşi dragoste cu care Dumnezeu l-a căutat pe om. După cum Cristos străbătea toate cetăţile şi satele vindecând orice boală şi orice neputinţă, ca semn că a sosit Împărăţia lui Dumnezeu[60], tot astfel şi Biserica se află, prin fiii săi, în legătură cu oamenii de orice condiţie, dar mai ales cu cei săraci şi suferinzi şi li se dedică din toată inima[61]. Ea participă la bucuriile şi durerile lor, le cunoaşte aspiraţiile şi tainele vieţii, suferă alături de ei în angoasa morţii. Celor care caută pacea, ea doreşte să le răspundă printr-un dialog frăţesc, aducându-le pacea şi lumina evangheliei.

Creştinii trebuie, aşadar, să lucreze şi să colaboreze cu toţi ceilalţi pentru buna organizare a vieţii economice şi sociale. Cu o deosebită grijă să se consacre educării copiilor şi adolescenţilor prin şcoli de diferite tipuri, care trebuie considerate nu numai ca un mijloc privilegiat de a forma şi dezvolta tineretul creştin, ci şi un serviciu de mare valoare adus oamenilor, mai ales naţiunilor în curs de dezvoltare, pentru a ridica demnitatea umană şi a pregăti condiţii mai omeneşti. În plus, ei trebuie să ia parte la eforturile popoarelor care, luptând împotriva foametei, a ignoranţei şi a bolilor, se străduiesc să creeze condiţii mai bune de viaţă şi să întărească pacea în lume. În această activitate, credincioşii trebuie să fie dispuşi să colaboreze cu înţelepciune la iniţiativele promovate de instituţiile private sau publice, de guverne, de organismele internaţionale, de diferitele comunităţi creştine precum şi de religiile necreştine.

Biserica nu vrea în nici un fel să se amestece în cârmuirea cetăţii pământeşti. Ea nu revendică pentru sine nici o altă autoritate decât aceea de a sta, cu ajutorul lui Dumnezeu, la dispoziţia oamenilor prin iubire şi slujire fidelă[62].

Ucenicii lui Cristos, păstrându-se în legătură strânsă cu oamenii, în viaţă şi activitate, speră să le ofere o adevărată mărturie despre Cristos şi să lucreze la mântuirea lor, chiar şi acolo unde nu-l pot vesti pe deplin pe Cristos. Într-adevăr, ei nu caută progresul şi prosperitatea pur materiale ale oamenilor, ci promovează demnitatea şi unirea lor frăţească, arătându-le adevărurile religioase şi morale pe care Cristos le-a luminat cu lumina sa, şi astfel deschid tot mai deplin calea spre Dumnezeu. Astfel, oamenii sunt ajutaţi să ajungă la mântuire prin iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele şi începe să strălucească misterul lui Cristos în care a apărut omul cel nou, creat după asemănarea lui Dumnezeu[63] şi în care se dezvăluie dragostea lui Dumnezeu.

Art. 2
PROPOVĂDUIREA EVANGHELIEI ŞI ADUNAREA POPORULUI LUI DUMNEZEU

Evanghelizarea şi convertirea

13. Pretutindeni unde Dumnezeu deschide o poartă cuvântului pentru a vorbi despre misterul lui Cristos[64], tuturor oamenilor[65] trebuie să li se vestească[66] cu îndrăzneală şi stăruinţă[67] Dumnezeul cel viu şi acela pe care l-a trimis spre mântuirea tuturor, Isus Cristos[68], pentru ca necreştinii, Duhul Sfânt deschizându-le inima[69], să creadă şi să se întoarcă liber la Domnul şi să se ataşeze sincer de el, care, fiind “Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14,6), le împlineşte toate aşteptările spirituale, ba chiar le depăşeşte infinit.

Desigur, această convertire trebuie înţeleasă ca iniţială, dar suficientă ca omul să-şi dea seama că, smuls din păcat, este introdus în misterul iubirii lui Dumnezeu, care îl cheamă la o relaţie personală cu el în Cristos. Într-adevăr, sub acţiunea harului lui Dumnezeu, noul convertit porneşte pe un drum spiritual pe care, împărtăşindu-se deja prin credinţă din misterul morţii şi învierii, trece de la omul cel vechi la omul cel nou, desăvârşit în Cristos[70]. Această trecere, care atrage după sine o schimbare progresivă a mentalităţii şi a comportării, trebuie să se manifeste, cu consecinţele ei sociale, şi să se dezvolte treptat în cursul catehumenatului. Şi pentru că Dumnezeu, în care el crede, este semn ce stârneşte împotrivire[71], omul convertit experimentează adesea rupturi şi despărţiri, dar şi bucurii pe care Dumnezeu nu le dă cu măsură[72].

Biserica interzice cu severitate ca cineva să fie constrâns sau influenţat sau atras prin mijloace incorecte să îmbrăţişeze credinţa, după cum ea revendică ferm dreptul oricui de a nu fi îndepărtat de la credinţă prin vreun mijloc de presiune[73].

După un obicei străvechi al Bisericii, motivele convertirii trebuie examinate şi, la nevoie, purificate.

Catecumenatul şi iniţierea creştină

14. Cei care au primit de la Dumnezeu, prin Biserică, credinţa în Cristos[74] să fie admişi la catecumenat în cadrul unor ceremonii liturgice. Acesta nu este o simplă expunere de dogme şi de precepte, ci o educare şi o ucenicie la viaţa creştină integrală, având o durată corespunzătoare, în care ucenicii se ataşează de Cristos, Învăţătorul lor. Aşadar, catecumenii să fie iniţiaţi cum se cuvine în misterul mântuirii, în trăirea evangheliei şi, prin rituri sacre celebrate în mod succesiv[75], să fie introduşi în viaţa de credinţă, în liturgia şi în dragostea poporului lui Dumnezeu.

Apoi, eliberaţi de puterea întunericului prin tainele iniţierii creştine[76], morţi, înmormântaţi şi înviaţi împreună cu Cristos[77], ei primesc Duhul înfierii[78] şi celebrează împreună cu tot poporul lui Dumnezeu memorialul morţii şi învierii Domnului.

E de dorit ca liturgia din timpul Postului Mare şi din timpul pascal să fie reînnoită în aşa fel încât să pregătească sufletele catecumenilor pentru celebrarea misterului pascal, în timpul căreia ei sunt renăscuţi în Cristos prin Botez.

Această iniţiere creştină din timpul catecumenatului trebuie realizată nu numai de cateheţi sau preoţi, ci şi de întreaga comunitate a credincioşilor, mai ales de naşi, astfel încât catecumenii să simtă încă de la început că aparţin poporului lui Dumnezeu. Şi fiindcă viaţa Bisericii este apostolică, catecumenii să înveţe, de asemenea, să colaboreze activ prin mărturia vieţii şi prin profesiunea de credinţă la evanghelizare şi la zidirea Bisericii.

În sfârşit, statutul juridic al catecumenilor va trebui definit clar în noul Cod: ei sunt deja uniţi cu Biserica[79], aparţin deja familiei lui Cristos[80] şi adesea trăiesc deja o viaţă de credinţă, de speranţă şi de iubire.

Art. 3
FORMAREA COMUNITĂŢII CREŞTINE

Formarea comunităţii

15. Duhul Sfânt cheamă pe toţi oamenii la Cristos prin sămânţa cuvântului şi propovăduirea evangheliei şi trezeşte în inimi supunerea credinţei; iar când pe cei care cred în Cristos îi face să se nască la o viaţă nouă în apa Botezului, îi adună în unicul popor al lui Dumnezeu, care este “neam ales, preoţie împărătească, neam sfânt, popor dobândit de el” (1Pt 2,9)[81].

Prin urmare, misionarii, colaboratori ai lui Dumnezeu[82], trebuie să dea viaţă unor adunări de credincioşi care, trăind în chip vrednic de chemarea pe care au primit-o[83], să fie capabile de a-şi exercita funcţiile încredinţate lor de Dumnezeu: preoţească, profetică şi regească. În acest fel, comunitatea creştină devine semnul prezenţei lui Dumnezeu în lume: căci prin jertfa euharistică trece neîncetat la Tatăl împreună cu Cristos[84]; hrănită stăruitor cu cuvântul lui Dumnezeu[85], ea dă mărturie pentru Cristos[86]; în sfârşit, umblă în iubire şi este înflăcărată de spirit apostolic[87].

Comunitatea creştină trebuie formată încă de la început în aşa fel încât să fie în stare, pe cât posibil, să-şi acopere singură necesităţile.

Această comunitate de credincioşi, înzestrată cu tezaurul cultural al neamului său, trebuie să fie profund înrădăcinată în popor: în ea trebuie să se dezvolte familii pătrunse de spirit evanghelic[88] şi să fie susţinute de şcoli corespunzătoare; în ea trebuie să se organizeze asociaţii şi grupări prin intermediul cărora apostolatul laicilor să poată pătrunde întreaga societate de spiritul evangheliei. Să strălucească, în sfârşit, iubirea dintre catolicii de rituri diferite[89].

Printre neofiţi trebuie cultivat şi spiritul ecumenic: aceştia trebuie să-i recunoască realmente pe toţi cei care cred în Cristos drept ucenici ai lui, renăscuţi prin Botez şi părtaşi la nenumărate bunuri ale poporului lui Dumnezeu. Pe cât o îngăduie împrejurările religioase, acţiunea ecumenică trebuie astfel promovată încât, eliminând orice formă de indiferentism, de confuzionism şi de emulaţie nesănătoasă, catolicii să colaboreze frăţeşte cu fraţii despărţiţi, conform normelor decretului despre ecumenism, pe cât posibil printr-o profesiune de credinţă comună în Dumnezeu şi în Isus Cristos înaintea neamurilor şi prin colaborare atât în domeniul social şi tehnic, cât şi cultural şi religios. Să colaboreze mai ales de dragul lui Cristos, Domnul lor comun: numele lui să-i unească! Această colaborare trebuie stabilită nu numai între persoane particulare, ci şi, după aprecierea ordinariului locului, între Biserici sau comunităţi bisericeşti şi între activităţile lor.

Creştinii, adunaţi în Biserică din toate neamurile, “nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin conducere, nici prin limbă, nici prin instituţii politice”[90] şi, de aceea, trebuie să trăiască pentru Dumnezeu şi pentru Cristos, urmând obiceiurile oneste ale poporului lor; ca buni cetăţeni, ei trebuie să cultive o dragoste de patrie adevărată şi eficientă, evitând totuşi orice dispreţ faţă de alte rase şi orice naţionalism exacerbat şi promovând o iubire care îi îmbrăţişează pe toţi oamenii.

Pentru a realiza toate acestea au cea mai mare importanţă şi sunt vrednici de o deosebită atenţie laicii, adică creştinii care, încorporaţi prin Botez în Cristos, trăiesc în lume. Este datoria proprie lor ca, pătrunşi de Duhul lui Cristos, să însufleţească din interior, ca un ferment, realităţile vremelnice şi să le orânduiască astfel încât ele să fie mereu conforme lui Cristos[91].

Nu este suficient totuşi ca poporul creştin să fie prezent şi constituit într-o ţară, nici nu este suficient să exercite apostolatul exemplului; el este constituit şi este prezent pentru a-l vesti pe Cristos prin cuvânt şi faptă concetăţenilor necreştini şi pentru a-i ajuta să-l primească deplin pe Cristos.

Pentru implantarea Bisericii şi pentru creşterea comunităţii creştine sunt necesare diferite slujiri care, trezite de chemarea divină în însăşi comunitatea credincioşilor, trebuie favorizate şi cultivate de toţi cu grijă: între acestea se numără funcţia de preot, de diacon, de catehet şi Acţiunea Catolică. De asemenea, călugării şi călugăriţele împlinesc o îndatorire indispensabilă, fie prin rugăciune, fie prin activitatea exterioară, pentru a înrădăcina şi a întări în suflete împărăţia lui Cristos şi pentru a o extinde.

Constituirea clerului local

16. Cu mare bucurie Biserica mulţumeşte pentru nepreţuitul dar al chemării preoţeşti pe care Dumnezeu l-a făcut atâtor tineri în mijlocul neamurilor de curând convertite la Cristos. Într-adevăr, Biserica are rădăcini mai adânci într-un grup de oameni când diferitele comunităţi de credincioşi îşi au, dintre ei înşişi, slujitori ai mântuirii – episcopi, preoţi şi diaconi – aflaţi în slujba fraţilor lor, noile Biserici dobândind astfel, treptat, structură diecezană cu cler propriu.

Cele hotărâte de Conciliu în privinţa chemării şi formării preoţeşti să fie respectate cu sfinţenie încă de la începutul implantării Bisericii, şi, de asemenea, în Bisericile noi. Trebuie acordată cea mai mare importanţă celor spuse despre formarea spirituală ce trebuie strâns legată de cea doctrinală şi pastorală, despre trăirea după evanghelie fără a ţine seama de interesul propriu sau familial, despre aprofundarea simţământului intim al misterului Bisericii. Ei vor învăţa, astfel, în chip minunat să se dedice în întregime slujirii trupului lui Cristos şi lucrării evangheliei, să se ataşeze de episcop ca fideli colaboratori şi să lucreze în comun cu confraţii lor[92].

Pentru a realiza acest scop general, întreaga formaţie a seminariştilor trebuie organizată în lumina misterului mântuirii aşa cum e prezentat în Scriptură; ei trebuie să descopere şi să trăiască acest mister al lui Cristos şi al mântuirii oamenilor, prezent în liturgie[93].

Aceste exigenţe comune ale formaţiei preoţeşti, chiar şi pastorale şi practice, indicate de Conciliu[94] trebuie îmbinate cu preocuparea de a ieşi în întâmpinarea modului de a gândi şi de a acţiona al propriului popor. Aşadar, minţile seminariştilor să capete deschidere şi pătrundere pentru a putea înţelege bine şi aprecia cultura poporului lor; în disciplinele filozofice şi teologice să descopere relaţia între tradiţiile şi religiile naţionale, pe de o parte, şi religia creştină, pe de altă parte[95]. De asemenea, formaţia preoţească trebuie să ţină seama de necesităţile pastorale ale regiunii: seminariştii să înveţe istoricul, scopul şi metoda acţiunii misionare a Bisericii precum şi condiţiile particulare sociale, economice şi culturale ale poporului propriu. Să fie educaţi în spiritul ecumenismului şi bine pregătiţi pentru dialogul frăţesc cu necreştinii[96]. Toate acestea cer ca studiile pentru preoţie să se desfăşoare, pe cât posibil, în cel mai strâns contact cu poporul propriu şi în cadrul lui de viaţă[97]. În sfârşit, să existe grija pentru formarea lor la o administraţie bisericească ordonată, chiar din punct de vedere economic.

Pe lângă aceasta, să fie aleşi preoţi capabili care, după o oarecare practică pastorală, să-şi desăvârşească studiile superioare în universităţi, chiar şi în străinătate, mai ales la Roma şi în alte institute ştiinţifice, astfel încât noile Biserici să beneficieze de preoţi din clerul local înzestraţi cu ştiinţa şi cu experienţa corespunzătoare pentru îndeplinirea celor mai exigente îndatoriri bisericeşti.

Acolo unde conferinţele episcopale consideră oportun, să se restabilească ordinul diaconatului ca stare permanentă de viaţă, după normele constituţiei De Ecclesia[98]. Într-adevăr, e bine ca aceia care împlinesc o slujire realmente diaconală, fie predicând, în calitate de cateheţi, cuvântul lui Dumnezeu, fie conducând, în numele parohului şi al episcopului, comunităţi creştine izolate, fie exercitând caritatea în opere sociale sau caritative, să fie întăriţi prin impunerea mâinilor transmisă de la apostoli şi să fie mai strâns ataşaţi de altar pentru a-şi putea desfăşura slujirea cu mai mult rod prin harul sacramental al diaconatului.

Formarea cateheţilor

17. Este, de asemenea, vrednică de laudă prezenţa, cu merite atât de mari în misiunile printre păgâni, a cateheţilor, bărbaţi şi femei, care, însufleţiţi de spirit apostolic, prin eforturile lor deosebite aduc un ajutor de seamă şi de neînlocuit pentru răspândirea credinţei şi a Bisericii.

În zilele noastre, în care clerul este insuficient pentru evanghelizarea atâtor mulţimi şi pentru exercitarea slujirii pastorale, sarcina cateheţilor este de cea mai mare importanţă. De aceea, formaţia lor trebuie să fie astfel împlinită şi adaptată progresului cultural încât să-şi poată realiza cât mai bine, în calitate de colaboratori eficienţi ai preoţilor, îndatorirea care devine tot mai complexă, apărând noi sarcini tot mai ample.

Trebuie, aşadar, să se înmulţească şcolile diecezane şi regionale în care viitorii cateheţi să înveţe atent doctrina catolică, mai ales în domeniul biblic şi liturgic, precum şi metoda catehetică şi practica pastorală, şi să se formeze, prin exercitarea necontenită a pietăţii şi a sfinţeniei vieţii, la o comportare creştină[99]. Pe lângă aceasta, să se organizeze sesiuni sau cursuri în care cateheţii să se recicleze, la intervale determinate, în disciplinele şi tehnicile utile funcţiei lor, şi să li se alimenteze şi întărească viaţa spirituală. De asemenea, acelora care se dedică în întregime acestei opere să li se asigure un nivel de viaţă demn printr-o justă remunerare şi să beneficieze de asigurările sociale[100].

E de dorit ca la formarea şi întreţinerea cateheţilor să contribuie în mod corespunzător, prin ajutoare speciale, Sfânta Congregaţie pentru Răspândirea Credinţei. Dacă se va considera, la un moment dat, necesar şi indicat, să se întemeieze o Operă pentru cateheţi.

În afară de aceasta, Bisericile trebuie să aprecieze cu recunoştinţă generoasa activitate a cateheţilor auxiliari, al căror ajutor le este indispensabil. Ei conduc rugăciunea în comunităţile lor şi predau învăţătura creştină. Trebuie să existe o preocupare corespunzătoare pentru formarea lor doctrinală şi spirituală. E de dorit şi ca, acolo unde se va crede de cuviinţă, să li se confere public cateheţilor formaţi corespunzător misiunea canonică în cadrul unei acţiuni liturgice, pentru ca, în slujirea credinţei, să aibă mai mare autoritate în faţa poporului.

Promovarea vieţii călugăreşti

18. Încă din perioada implantării Bisericii trebuie încurajată stăruitor viaţa călugărească, deoarece ea nu numai că aduce un sprijin preţios şi absolut necesar activităţii misionare, dar, printr-o consacrare mai intimă lui Dumnezeu făcută în Biserică, manifestă şi exprimă limpede natura intimă a chemării creştine[101].

Institutele călugăreşti care colaborează la implantarea Bisericii, fiind adânc impregnate de bogăţiile mistice care constituie gloria tradiţiei călugăreşti a Bisericii, trebuie să se străduiască să le exprime şi să le transmită în mod adecvat spiritului şi caracterului fiecărui popor. Ele trebuie să cerceteze cu atenţie în ce fel pot fi asumate în viaţa călugărească creştină tradiţiile ascetice şi contemplative ai căror germeni au fost semănaţi uneori de Dumnezeu în civilizaţiile antice încă înainte de propovăduirea evangheliei.

În Bisericile tinere trebuie cultivate diverse forme de viaţă călugărească, pentru a exprima diferitele aspecte ale misiunii lui Cristos şi ale vieţii Bisericii; ele trebuie să se dedice diverselor opere pastorale şi să-şi pregătească membrii în mod corespunzător pentru a le realiza. Totuşi episcopii, în Conferinţa lor, să aibă grijă să nu se înmulţească, în dauna vieţii călugăreşti şi a apostolatului, congregaţii care au acelaşi scop apostolic.

Merită să fie menţionate în mod special diferitele iniţiative pentru a înrădăcina viaţa contemplativă: unele Institute, păstrând elemente esenţiale ale instituţiei monastice, caută să implanteze tradiţia bogată a ordinului propriu; altele se întorc la formele mai simple ale monahismului antic; toate însă trebuie să urmărească o adaptare autentică la condiţiile locale. Pentru că viaţa contemplativă ţine de plinătatea prezenţei Bisericii, ea trebuie instaurată pretutindeni în Bisericile tinere.

CAPITOLUL III
BISERICILE PARTICULARE

Progresul Bisericilor tinere

19. Implantarea Bisericii într-o anumită comunitate de oameni se poate considera, într-un fel, realizată când comunitatea credincioşilor, înrădăcinată deja în viaţa socială şi modelată, în oarecare măsură, după cultura locală, se bucură de o anumită stabilitate şi soliditate. Aceasta înseamnă că dispune de un număr mare, chiar dacă insuficient, de preoţi, călugări şi laici indigeni şi este înzestrată cu serviciile şi instituţiile necesare pentru a conduce şi a dezvolta viaţa poporului lui Dumnezeu sub conducerea unui episcop propriu.

În aceste Biserici tinere, viaţa poporului lui Dumnezeu trebuie să se maturizeze în toate domeniile trăirii creştine după normele acestui conciliu: grupurile de credincioşi devin, în mod tot mai conştient, comunităţi vii de credinţă, de liturgie şi de caritate; laicii, prin activitatea lor civică şi apostolică, se străduiesc să instaureze în cetatea pământească o ordine a dreptăţii şi a carităţii; mijloacele de comunicare socială sunt folosite în mod oportun şi înţelept; familiile, printr-o viaţă cu adevărat creştină, devin pepiniere de apostolat laic precum şi de chemări la preoţie şi călugărie. În sfârşit, credinţa este transmisă printr-o cateheză corespunzătoare, este celebrată într-o liturgie armonizată cu firea poporului respectiv şi, printr-o legislaţie canonică adecvată, ea pătrunde în instituţiile valabile şi în obiceiurile locale.

Episcopii, împreună cu preoţii lor, din ce în ce mai pătrunşi de simţul lui Cristos şi al Bisericii, trebuie să simtă şi să trăiască împreună cu Biserica universală. Strânsă trebuie să rămână comuniunea tinerelor Biserici cu Biserica întreagă: ele să armonizeze elementele tradiţiei acesteia cu propria cultură, pentru a spori, printr-o împărtăşire reciprocă, viaţa trupului mistic[102]. Trebuie, aşadar, cultivate elementele teologice, psihologice şi umane care pot contribui la dezvoltarea acestui simţ de comuniune cu Biserica universală.

Aceste Biserici, situate foarte adesea în zonele mai sărace ale globului, de obicei suferă încă de o lipsă foarte gravă de preoţi şi de mijloace materiale. De aceea, au absolută nevoie ca acţiunea misionară a întregii Biserici să le furnizeze în continuare acele ajutoare care folosesc înainte de toate la dezvoltarea şi la maturizarea vieţii creştine a Bisericii locale. Acţiunea misionară trebuie să sprijine şi Bisericile care, deşi întemeiate de mult timp, se află într-o stare de regres sau de slăbiciune.

Însă aceste Biserici trebuie totuşi să iniţieze şi ele un program pastoral comun şi acţiuni corespunzătoare pentru creşterea numărului vocaţiilor destinate clerului diecezan şi institutelor călugăreşti, pentru discernerea lor cu mai multă certitudine şi pentru cultivarea lor mai eficientă[103], astfel încât Bisericile respective să-şi poată asigura ele însele cele necesare şi să poată veni în ajutor şi altora.

Activitatea misionară a Bisericilor particulare

20. Deoarece e datoare să reprezinte în mod cât mai perfect Biserica universală, Biserica particulară să fie pe deplin conştientă că este trimisă şi la aceia care trăiesc pe acelaşi teritoriu cu ea şi nu cred încă în Cristos. Prin mărturia vieţii fiecărui credincios şi a comunităţii întregi, să fie pentru aceştia semn care îl arată pe Cristos.

Pe lângă aceasta, este necesară şi slujirea cuvântului, pentru ca evanghelia să ajungă la toţi. În primul rând, episcopul trebuie să fie un crainic al credinţei, care să-i aducă lui Cristos noi ucenici[104]. Pentru a-şi îndeplini cum se cuvine această nobilă îndatorire, el trebuie să cunoască în profunzime situaţia turmei sale, precum şi părerile intime ale concetăţenilor lui despre Dumnezeu, ţinând seama cu grijă de schimbările aduse de urbanizare, de mişcările de populaţie şi de indiferentismul religios.

În Bisericile tinere, preoţii locali trebuie să întreprindă cu zel opera evanghelizării, organizând o acţiune comună cu misionarii străini, cu care formează o singură preoţime adunată sub autoritatea episcopului, nu numai pentru a-i păstori pe credincioşi şi a celebra cultul divin, dar şi pentru a propovădui evanghelia celor din afară. Ei trebuie să fie gata şi, la nevoie, să se pună din proprie iniţiativă la dispoziţia episcopului pentru a întreprinde activitatea misionară în zonele mai îndepărtate şi mai părăsite ale diecezei proprii sau în alte dieceze.

De acelaşi zel să fie însufleţiţi călugării şi călugăriţele, precum şi laicii, faţă de concetăţenii lor, mai ales faţă de aceia mai săraci.

Conferinţele episcopale trebuie să aibă grijă ca, în mod periodic, să se organizeze cursuri de reciclare biblică, teologică, spirituală şi pastorală pentru ca, în faţa diversităţii şi modificărilor de situaţii, clerul să dobândească o cunoaştere mai deplină a ştiinţei teologice şi a metodelor pastorale.

În celelalte privinţe, să se păstreze cu sfinţenie cele hotărâte de acest conciliu mai ales în decretul despre slujirea şi viaţa preoţească.

Pentru ca lucrarea misionară a unei Biserici particulare să se poată realiza, este nevoie de slujitori capabili ce trebuie pregătiţi la timp în funcţie de situaţia fiecărei Biserici. Iar pentru că oamenii tind tot mai mult să se asocieze, e cât se poate de potrivit să se stabilească o linie comună de acţiune a conferinţelor episcopale în privinţa dialogului ce trebuie iniţiat cu diversele asociaţii. Dacă în unele regiuni există grupuri de oameni care nu îmbrăţişează credinţa catolică numai pentru că nu se pot adapta la forma particulară pe care o îmbracă Biserica acolo, este de dorit să se ia măsuri speciale[105] pentru rezolvarea unei astfel de situaţii, până când toţi creştinii vor putea fi adunaţi într-o singură comunitate. Dacă Scaunul Apostolic are la dispoziţie misionari pregătiţi, episcopii să-i cheme sau să-i primească bucuros în dieceza lor şi să le sprijine în mod eficient iniţiativele.

Pentru ca acest zel misionar să înflorească la locuitorii ţării respective, e foarte bine ca Bisericile tinere să participe efectiv, cât de curând, la misiunea universală a Bisericii, trimiţând şi ele misionari care să vestească evanghelia pretutindeni, chiar dacă ele însele suferă de lipsă de preoţi. Comuniunea cu Biserica universală va deveni, într-un fel, deplină atunci când şi ele vor lua parte activ la acţiunea misionară îndreptată spre alte neamuri.

Promovarea apostolatului laicilor

21. Biserica nu este cu adevărat constituită, nu trăieşte pe deplin şi nu este un semn desăvârşit printre oameni dacă nu există şi un laicat autentic care să colaboreze cu ierarhia. Într-adevăr, evanghelia nu poate pătrunde în profunzime mentalitatea, viaţa, munca unui popor fără o prezenţă activă a laicilor. Prin urmare, încă de la întemeierea unei Biserici trebuie să se dea cea mai mare atenţie formării unui laicat creştin matur.

Într-adevăr, laicii credincioşi aparţin pe deplin atât poporului lui Dumnezeu cât şi societăţii civile: aparţin poporului în care s-au născut, la ale cărui tezaure culturale au început să participe prin educaţie, de a cărui viaţă sunt legaţi prin multiple relaţii sociale, la al cărui progres colaborează prin eforturile proprii depuse în profesia lor, ale cărui probleme şi le însuşesc şi caută să le rezolve; ei aparţin şi lui Cristos deoarece au fost renăscuţi în Biserică prin credinţă şi prin Botez pentru ca, în înnoirea vieţii şi a muncii lor, să fie ai lui Cristos[106] aşa încât toate să-i fie supuse lui Dumnezeu în Cristos şi, în sfârşit, Dumnezeu să fie totul în toate[107].

Principala lor îndatorire, fie ei bărbaţi sau femei, este mărturisirea lui Cristos, pe care trebuie să o realizeze prin viaţă şi prin cuvânt, în familie, în grupul lor social şi în mediul lor profesional. Trebuie, aşadar, să apară în ei omul nou creat după chipul lui Dumnezeu în dreptatea şi sfinţenia adevărului[108]. Ei trebuie să exprime această viaţă nouă în sfera societăţii şi culturii propriei ţări, după tradiţiile naţionale. Să cunoască această cultură, să o purifice, să o păstreze, să o dezvolte pe măsura condiţiilor contemporane şi, în sfârşit, să o desăvârşească în Cristos, aşa încât credinţa în Cristos şi viaţa Bisericii să nu mai fie străine de societatea în care trăiesc, ci să înceapă să o pătrundă şi să o transforme. Să fie legaţi de concetăţenii lor printr-o caritate sinceră, ca să apară în purtarea lor noua legătură de unitate şi solidaritate universală izvorâtă din misterul lui Cristos. Să răspândească, de asemenea, credinţa în Cristos între aceia de care sunt legaţi prin viaţă şi profesie. Această obligaţie este cu atât mai presantă cu cât nenumăraţi oameni nu pot auzi evanghelia şi nu îl pot cunoaşte pe Cristos decât prin credincioşii laici care le sunt aproape. Mai mult, acolo unde se poate, laicii să fie gata ca, în colaborare mai directă cu ierarhia, să îndeplinească o misiune deosebită pentru vestirea evangheliei şi împărtăşirea învăţăturii creştine, spre a spori vigoarea Bisericii născânde.

Slujitorii Bisericii să aprecieze cum se cuvine apostolatul laicilor. Să-i formeze pe laici pentru ca, în calitatea lor de mădulare ale lui Cristos, să devină conştienţi de răspunderea pe care o au faţă de toţi oamenii; să-i instruiască aprofundat în misterul lui Cristos, să-i iniţieze în diferitele metode practice şi să le fie alături în dificultăţi, conform Constituţiei Despre Biserică şi Decretului Despre apostolatul laicilor.

Păstorii şi laicii păstrându-şi îndatoririle şi responsabilităţile proprii, întreaga Biserică tânără să dea despre Cristos o unică mărturie vie şi puternică, pentru a deveni semn luminos al mântuirii care ne vine în Cristos.

Diversitate în unitate

22. Sămânţa cuvântului lui Dumnezeu încolţind în pământ bun, udată de roua divină, absoarbe seva, o transformă şi o asimilează pentru a aduce în cele din urmă rod bogat. Desigur, la fel ca în economia întrupării, Bisericile tinere, înrădăcinate în Cristos şi zidite pe temelia apostolilor, preiau, în cadrul unui schimb minunat, toate bogăţiile neamurilor ce i-au fost date ca moştenire lui Cristos[109]. Ele împrumută din obiceiurile şi tradiţiile, din înţelepciunea şi cultura, din artele şi ştiinţele popoarelor lor tot ceea ce poate contribui la preamărirea gloriei Creatorului, la reliefarea harului Mântuitorului şi la buna orientare a vieţii creştine[110].

Pentru a ajunge la acest rezultat, e necesar ca, în fiecare arie socio-culturală, să fie stimulată cercetarea teologică prin care, în lumina tradiţiei Bisericii universale, să fie reexaminate faptele şi cuvintele revelate de Dumnezeu consemnate în Sfânta Scriptură şi explicate de părinţii şi de magisteriul Bisericii. Se va înţelege, astfel, mai limpede pe ce căi credinţa, ţinând seama de filozofia şi înţelepciunea popoarelor, poate să iasă în întâmpinarea raţiunii şi în ce fel obiceiurile, concepţia de viaţă şi ordinea socială se pot armoniza cu etica indicată de revelaţia divină. De aici se vor deschide căi spre o adaptare mai profundă în toată sfera vieţii creştine. Dacă se procedează astfel se va exclude orice formă de sincretism şi fals particularism, viaţa creştină va fi în concordanţă cu spiritul şi caracterul fiecărei culturi[111], iar tradiţiile particulare împreună cu înzestrarea specifică a fiecărei comunităţi naţionale, luminate de lumina evangheliei, vor fi asumate în unitatea catolică. În sfârşit, noile Biserici particulare, împodobite cu tradiţiile lor, îşi vor avea locul propriu în comuniunea bisericească, rămânând neatins primatul catedrei lui Petru, care se află în fruntea întregii adunări a iubirii[112].

Aşadar, e de dorit, ba chiar se cuvine ca, în limitele fiecărei arii socio-culturale, conferinţele episcopale să se întâlnească pentru a putea realiza în deplină armonie şi în urma unor dezbateri comune acest scop al adaptării.

CAPITOLUL IV
MISIONARII

Vocaţia misionară

23. Deşi îndatorirea de a răspândi credinţa îi revine oricărui ucenic al lui Cristos[113], Domnul cheamă mereu din numărul ucenicilor pe cei pe care îi vrea ca să fie cu el şi să-i trimită să propovăduiască neamurilor[114]. De aceea, prin Duhul Sfânt care împarte carismele după cum voieşte spre folos[115], el insuflă în inimile unora vocaţia misionară şi în acelaşi timp face să apară în Biserică institute[116] care îşi asumă ca proprie misiunea evanghelizării care aparţine întregii Biserici.

Într-adevăr, sunt marcaţi cu o chemare deosebită aceia care, având înclinaţie naturală şi fiind potriviţi ca aptitudini şi fire, sunt gata să-şi asume activitatea misionară[117], fie ei autohtoni, fie străini: preoţi, călugări, laici. Trimişi de autoritatea legitimă, ei merg din credinţă şi ascultare la aceia care sunt departe de Cristos, puşi deoparte pentru lucrarea la care au fost aleşi[118] ca slujitori ai evangheliei “pentru ca darul păgânilor să fie bine primit şi sfinţit în Duhul Sfânt” (Rom 15,16).

Spiritualitatea misionară

24. Lui Dumnezeu, care îl cheamă, omul trebuie să-i răspundă în aşa fel încât, necerând sfat de la trup şi sânge[119], să se dedice în întregime lucrării evangheliei. Dar el nu poate da acest răspuns fără inspiraţia şi puterea Duhului Sfânt. Într-adevăr, cel trimis intră în viaţa şi în misiunea aceluia care “s-a nimicit pe sine luând fire de rob” (Fil 2,7). De aceea, trebuie să fie gata să rămână fidel pentru întreaga viaţă chemării sale, să renunţe la sine şi la tot ce considera până atunci că este al său şi să se facă tuturor toate[120].

Vestind evanghelia la neamuri, să facă cunoscut cu încredere, misterul lui Cristos, al cărui crainic este, astfel încât, întru el, să aibă îndrăzneala să vorbească aşa cum se cuvine să o facă[121], fără a se ruşina de scandalul crucii. Mergând pe urmele Învăţătorului său blând şi smerit cu inima, să arate că jugul lui e dulce şi povara lui uşoară[122].

Printr-o viaţă cu adevărat evanghelică[123], întru multă răbdare, cu statornicie, cu blândeţe, cu dragoste nefăţarnică[124], să dea mărturie Domnului său, dacă e nevoie, şi până la vărsarea sângelui. Va cere de la Dumnezeu curaj şi putere ca să înţeleagă că, în mijlocul încercărilor şi al profundei sărăcii pe care le întâmpină, se află belşug de bucurie[125]. Să fie convins că ascultarea este virtutea distinctivă a slujitorului lui Cristos care a răscumpărat neamul omenesc prin ascultarea sa.

Pentru a nu nesocoti harul care se află în ei, vestitorii evangheliei trebuie zilnic să se reînnoiască spiritual[126]. Ordinarii locului şi superiorii călugăreşti să-i reunească pe misionari la anumite intervale, ca ei să se întărească în speranţa vocaţiei lor şi să se reînnoiască în slujirea apostolică; în acest scop se vor putea înfiinţa case adecvate.

Formarea spirituală şi morală

25. Viitorul misionar trebuie să fie pregătit pentru o lucrare atât de înaltă printr-o formaţie spirituală şi morală deosebită[127]. El trebuie să fie gata să ia iniţiative, să fie statornic în ducerea la bun sfârşit a activităţilor, perseverent în dificultăţi, să îndure cu răbdare şi tărie singurătatea, oboseala, truda zadarnică. Va ieşi înaintea oamenilor cu minte deschisă şi cu inimă largă, îşi va asuma bucuros îndatoririle încredinţate, se va adapta cu generozitate la moravurile unor popoare străine şi la situaţiile schimbătoare; în armonie şi caritate reciprocă îşi va oferi colaborarea fraţilor săi şi tuturor celor care se dedică aceleiaşi lucrări astfel încât, împreună cu credincioşii, după exemplul comunităţii apostolice, să fie o inimă şi un suflet[128].

Aceste dispoziţii sufleteşti trebuie exersate cu grijă încă din timpul formaţiei; ele trebuie cultivate, sporite şi alimentate de viaţa spirituală. Pătruns de credinţă vie şi de speranţă nezdruncinată, misionarul să fie om de rugăciune; să fie însufleţit de duhul tăriei, al dragostei şi al chibzuinţei[129]; să înveţe să fie mulţumit cu ce are[130]; să poarte în sine, în spirit de jertfă, moartea lui Isus, pentru ca viaţa lui Isus să lucreze în aceia la care este trimis[131]; din zel pentru suflete, să dăruiască totul cu dragă inimă şi să se dăruiască pe sine însuşi pentru suflete[132], astfel încât “prin împlinirea zilnică a datoriei, să crească în iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele2[133]. Astfel, supunându-se împreună cu Cristos voinţei Tatălui, îi va continua misiunea sub autoritatea ierarhică a Bisericii şi va colabora la misterul mântuirii.

Formaţia doctrinală şi apostolică

26. Cei care vor fi trimişi la diferitele neamuri trebuie, ca buni slujitori ai lui Cristos, să fie hrăniţi “cu cuvintele credinţei şi ale învăţăturii celei bune2 (1Tim 4,6) pe care să le soarbă, în primul rând, din Sfânta Scriptură, aprofundând misterul lui Cristos, căruia îi vor fi crainici şi martori.

De aceea toţi misionarii – preoţi, fraţi, surori, laici – trebuie pregătiţi şi formaţi fiecare după condiţia sa, ca să fie pe măsura lucrării pe care o vor avea de îndeplinit[134]. Chiar de la început formaţia lor doctrinală trebuie astfel organizată, încât să nu piardă din vedere universalitatea Bisericii şi diversitatea popoarelor. Acest lucru e valabil pentru toate disciplinele prin care se pregătesc să-şi împlinească slujirea, precum şi despre alte ştiinţe în care e bine să fie instruiţi spre a avea o cunoaştere generală a popoarelor, a culturilor, a religiilor, orientată nu numai spre trecut, ci şi către prezent. Într-adevăr, oricine se pregăteşte să meargă la un alt popor trebuie să-i preţuiască mult patrimoniul, limbile şi obiceiurile. E indispensabil ca viitorul misionar să întreprindă studii de misiologie, adică să cunoască învăţătura şi normele Bisericii privitoare la activitatea misionară, să ştie ce căi au străbătut de-a lungul veacurilor vestitorii evangheliei, precum şi situaţia actuală a misiunilor şi metodele socotite astăzi mai eficiente[135].

Deşi această formaţie integrală trebuie să fie în totalitate însufleţită de zel pastoral, trebuie să se ofere totuşi şi o formaţie apostolică specială şi bine orânduită, nu numai teoretică, ci şi practică[136].

Cât mai mulţi călugări şi călugăriţe trebuie să fie bine instruiţi şi pregătiţi în arta catehetică, pentru a putea colabora tot mai mult la apostolat.

Chiar şi aceia care se dedică numai temporar activităţii misionare trebuie să dobândească o formaţie adecvată condiţiei lor.

Aceste diverse feluri de pregătire trebuie să fie completate pe teritoriile de misiune, astfel încât misionarii să capete cunoştinţe mai largi despre istoria, structurile sociale şi obiceiurile popoarelor, să le pătrundă ordinea morală şi preceptele religioase precum şi ideile pe care şi le-au format, după tradiţiile lor sacre, despre Dumnezeu, lume şi om[137]. Să ajungă la o cunoaştere a limbilor respective într-o măsură care să le permită să le folosească fluent şi corect şi astfel să aibă mai uşor acces la minţile şi inimile oamenilor[138]. Pe lângă aceasta, trebuie să fie iniţiaţi cum se cuvine cu privire la nevoile pastorale speciale ale respectivelor ţări.

Unii vor trebui să primească o pregătire mai adâncă în Institutele misiologice sau în alte facultăţi şi universităţi pentru a putea îndeplini mai eficient anumite îndatoriri[139] şi, prin ştiinţa lor, să-i poată ajuta pe ceilalţi misionari în îndeplinirea activităţii misionare, care, mai ales în timpurile noastre, prezintă atâtea dificultăţi şi posibilităţi.

În plus, este foarte de dorit să fie puşi la îndemâna conferinţelor episcopale regionale un număr suficient de astfel de specialişti, a căror ştiinţă şi experienţă să poată fi folosită în necesităţile funcţiei lor. Nu trebuie să lipsească nici experţii în utilizarea mijloacelor tehnice şi de comunicare socială, a căror importanţă trebuie apreciată de toţi.

Institutele care lucrează în misiuni

27. Toate acestea, deşi sunt absolut necesare pentru oricine este trimis la neamuri, în fapt pot fi cu greu realizate de indivizi izolaţi. Întrucât însăşi activitatea misionară, după cum o arată experienţa, nu poate fi împlinită de persoane izolate, vocaţia comună le-a adunat în institute în care, unindu-şi forţele, pot primi o formaţie adecvată şi pot săvârşi această lucrare în numele Bisericii şi după voinţa autorităţii ierarhice. De multe secole aceste institute au purtat povara zilei şi a arşiţei, fie că s-au dedicat total activităţii misionare, fie parţial. Adesea, Sfântul Scaun le-a încredinţat evanghelizarea unor teritorii vaste, în care ei au adunat laolaltă pentru Dumnezeu un popor nou, o Biserică locală strânsă în jurul păstorilor proprii. Cu zelul şi cu experienţa pe care o au, în colaborare frăţească, îngrijindu-se de mântuirea sufletelor sau îndeplinind îndatoriri speciale spre binele comun, ei vor sluji Bisericile pe care le-au întemeiat în sudoarea frunţii sau chiar cu sângele lor.

Uneori îşi vor asuma anumite sarcini mai urgente pentru toată întinderea unei regiuni, de pildă evanghelizarea unor grupuri sau a unor popoare care, din anumite motive, nu au primit, poate, mesajul evanghelic sau i-au opus până acum rezistenţă[140].

La nevoie, ei trebuie să fie gata să-i formeze şi să-i ajute cu experienţa lor pe aceia care se dedică numai temporar activităţii misionare.

Din aceste motive, şi pentru că există încă multe neamuri ce trebuie aduse la Cristos, aceste institute rămân absolut necesare.

CAPITOLUL V
ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII MISIONARE

28. Având daruri diferite[141], creştinii trebuie să colaboreze la evanghelizare fiecare după posibilităţile, mijloacele, carisma şi slujirea pe care le are[142]; prin urmare, toţi cei care seamănă şi cei care seceră[143], cei care sădesc şi cei care udă, trebuie să fie una[144] pentru ca “aspirând împreună în mod liber şi organizat spre acelaşi scop”[145], să-şi folosească unitar puterile spre zidirea Bisericii.

De aceea, lucrarea vestitorilor evangheliei şi ajutorul dat de ceilalţi creştini trebuie să fie conduse şi coordonate astfel încât “toate să se facă în bună rânduială” (1Cor 14,40), în toate domeniile activităţii şi colaborării misionare.

Organizarea generală

29. Deoarece vestirea evangheliei pe tot pământul este în primul rând grija colegiului episcopal[146], Sinodul episcopilor, “Consiliul permanent al episcopilor pentru întreaga Biserică”[147] – trebuie, printre problemele de importanţă generală[148], să urmărească cu deosebită solicitudine activitatea misionară, care este îndatorirea cea mai înaltă şi mai sacră a Bisericii[149].

Pentru toate misiunile şi pentru întreaga activitate misionară trebuie să existe o singură Congregaţie competentă, şi anume aceea “pentru răspândirea credinţei”, de care trebuie să fie dirijate şi coordonate pe tot pământul atât activitatea cât şi colaborarea misionară, rămânând însă neatins dreptul Bisericilor orientale[150].

Deşi Duhul Sfânt trezeşte în diferite feluri spiritul misionar în Biserica lui Dumnezeu şi nu arareori o ia înaintea acţiunii celor care trebuie să conducă viaţa Bisericii, totuşi şi această Congregaţie, în ce o priveşte, trebuie să promoveze vocaţia şi spiritualitatea misionară, zelul şi rugăciunea pentru misiuni şi să furnizeze asupra lor informaţii autentice şi cuprinzătoare. Ea este aceea care trebuie să furnizeze şi să repartizeze misionarii în funcţie de necesităţile mai urgente ale diferitelor regiuni. Ea trebuie să elaboreze un plan bine gândit de acţiune; de la ea trebuie să vină norme directoare şi principii adecvate pentru evanghelizare; ea trebuie să dea impulsuri. Ea trebuie să lanseze şi să coordoneze o colectare eficientă de resurse care să fie distribuite în funcţie de necesitate sau de utilitate, precum şi în funcţie de întinderea teritoriului, de numărul credincioşilor şi necredincioşilor, al operelor şi al institutelor, al misionarilor şi al altor slujitori ai Bisericii.

Împreună cu Secretariatul pentru unitatea creştinilor, trebuie să caute căile şi mijloacele de a stabili şi organiza colaborarea frăţească cu iniţiativele misionare ale altor comunităţi creştine şi buna înţelegere cu acestea, pentru a elimina pe cât posibil scandalul dezbinării.

De asemenea, e necesar ca această Congregaţie să fie atât un instrument de administrare cât şi un organ de conducere dinamică, folosind metode ştiinţifice şi mijloace pe măsura condiţiilor contemporane, adică ţinând seama mereu de cercetarea teologică, metodologică şi pastorală misionară de astăzi.

De aceea, la conducerea acestei Congregaţii trebuie să aibă o participare activă, cu vot deliberativ, reprezentanţi aleşi ai tuturor celor care colaborează la activitatea misionară: episcopi din lumea întreagă, după consultarea conferinţelor episcopale, precum şi conducători ai institutelor şi operelor pontificale, după modalităţi şi criterii ce vor fi stabilite de pontiful roman. Toţi aceşti reprezentanţi, care vor fi convocaţi periodic, vor realiza, sub autoritatea suveranului pontif, organizarea supremă a întregii activităţi misionare.

Această Congregaţie va avea la dispoziţie o comisie permanentă de experţi consultori de înaltă competenţă ştiinţifică şi practică, experţi care să se ocupe, între altele, să strângă informaţii folositoare despre situaţia locală a diferitelor regiuni şi despre mentalitatea diverselor grupuri de oameni, precum şi despre metodele de evanghelizare ce trebuie folosite, şi să propună concluzii întemeiate ştiinţific pentru activitatea şi colaborarea misionară.

Institutele de călugăriţe, operele regionale pentru misiuni precum şi organizaţiile de laici, mai ales cele internaţionale, trebuie să fie reprezentate în mod corespunzător.

Organizarea locală în misiuni

30. Pentru a realiza într-adevăr scopul activităţii misionare, toţi cei care lucrează în misiuni trebuie să fie “o inimă şi un suflet” (Fap 4,32).

E îndatorirea episcopului, conducător şi centru de unitate în apostolatul diecezan, să promoveze activitatea misionară, să o conducă şi să o coordoneze, însă în aşa fel încât să fie păstrată şi încurajată iniţiativa spontană a acelora care participă la ea. Toţi misionarii, chiar şi călugării exempţi, se află sub puterea lui în diferitele opere care privesc exercitarea apostolatului sacru[151]. Pentru o mai bună coordonare, episcopul să constituie, pe cât posibil, un consiliu pastoral din care să facă parte delegaţi aleşi – clerici, călugări şi laici. Să aibă grijă şi ca activitatea apostolică să nu se limiteze numai la convertiţi, ci o parte corespunzătoare din lucrători şi mijloace să fie destinată evanghelizării necreştinilor.

Coordonarea regională

31. Conferinţele episcopale trebuie să dezbată în comun problemele mai grave şi mai urgente, fără a neglija totuşi diferenţele locale[152]. Pentru a nu se risipi numărul şi aşa insuficient de persoane şi de mijloace şi pentru a nu se înmulţi iniţiativele fără necesitate, se recomandă să se întemeieze în comun opere care să aibă în vedere binele tuturor, de pildă, seminarii, şcoli superioare şi tehnice, centre pastorale, catehetice, liturgice, precum şi centre pentru mijloace de comunicare socială.

O astfel de colaborare poate fi organizată, dacă e oportun, şi între diferite conferinţe episcopale.

Organizarea activităţii institutelor

32. E, de asemenea, util să fie coordonate activităţile desfăşurate de institute sau de asociaţiile bisericeşti. Toate acestea, de orice fel ar fi, trebuie să fie în armonie cu ordinariul locului în tot ce priveşte activitatea misionară. În acest scop va fi foarte utilă stabilirea unor convenţii speciale care să reglementeze relaţiile între ordinariul locului şi superiorul institutului.

Când unui institut îi este încredinţat un anumit teritoriu, superiorul bisericesc şi institutul trebuie să aibă preocuparea permanentă de a orândui toate cu scopul ca noua comunitate creştină să crească, devenind Biserică locală care, la momentul potrivit, să fie condusă de un păstor propriu cu clerul său.

Încetând mandatul asupra unui anumit teritoriu, se creează o situaţie nouă. Atunci conferinţele episcopale şi institutele trebuie să stabilească de comun acord norme care să reglementeze relaţiile dintre ordinarii locului, pe de o parte, şi institute, pe de altă parte[153]. Este însă de competenţa Sfântului Scaun să stabilească principiile generale după care să se încheie convenţiile regionale sau chiar particulare.

Deşi institutele trebuie să fie gata să continue lucrarea începută colaborând în slujirea preoţească dedicată grijii pentru mântuirea sufletelor, totuşi, dezvoltându-se clerul local, să se aibă grijă ca institutele, în măsura în care e compatibil cu scopul lor, să rămână fidele diecezei asumându-şi cu generozitate, în cadrul ei, activităţi speciale sau o anumită regiune.

Coordonarea dintre institute

33. Institutele care participă la activitatea misionară pe acelaşi teritoriu trebuie să găsească modalităţile şi căile de a-şi coordona munca. Pentru aceasta sunt de cel mai mare folos conferinţele călugărilor şi uniunile de călugăriţe, din care trebuie să facă parte toate institutele din aceeaşi ţară sau regiune. Aceste conferinţe trebuie să caute ce se poate face prin eforturi comune şi să se afle în strânsă legătură cu conferinţele episcopale.

E bine ca toate acestea să fie extinse, în mod similar, la colaborarea dintre institutele misionare în ţările din care provin, astfel încât problemele şi iniţiativele comune să poată fi rezolvate mai uşor şi cu cheltuieli mai mici: de pildă, formaţia doctrinală a viitorilor misionari, cursuri pentru misionari, relaţiile cu autorităţile publice sau cu organismele internaţionale şi supranaţionale.

Coordonare între institutele ştiinţifice

34. Deoarece îndeplinirea corectă şi organizată a activităţii misionare cere ca lucrătorii evangheliei să fie pregătiţi în mod ştiinţific pentru sarcinile lor, mai ales în vederea dialogului cu religiile şi culturile necreştine, şi să fie ajutaţi eficient în executarea muncii lor, este de dorit să existe o colaborare frăţească şi generoasă, în favoarea misiunilor, între toate institutele ştiinţifice care se ocupă de misiologie sau de alte discipline şi domenii de activitate utile misiunilor, cum ar fi etnologia, lingvistica, istoria şi ştiinţa religiilor, sociologia, pastorala şi altele de acest fel.

CAPITOLUL VI
DESPRE COLABORARE

35. Biserica întreagă fiind misionară şi opera evanghelizării fiind o îndatorire fundamentală a poporului lui Dumnezeu, Conciliul îi invită pe toţi la o profundă reînnoire lăuntrică pentru ca, având o conştiinţă vie a propriei responsabilităţi în răspândirea evangheliei, să-şi asume partea ce le revine în cadrul operei misionare printre păgâni.

Îndatorirea misionară a întregului popor al lui Dumnezeu

36. Ca mădulare ale lui Cristos cel viu, încorporaţi în el şi făcuţi asemenea lui prin Botez, precum şi prin Mir şi Euharistie, toţi credincioşii sunt datori să colaboreze la creşterea şi dezvoltarea trupului său, pentru a-l duce cât mai curând la plinătate[154].

De aceea, toţi fiii Bisericii trebuie să aibă conştiinţa vie a responsabilităţii lor faţă de lume, să cultive în ei înşişi un spirit cu adevărat catolic şi să-şi angajeze puterile în opera evanghelizării. Să ştie, însă, cu toţii că prima şi cea mai însemnată datorie a lor pentru răspândirea credinţei este trăirea profundă a vieţii creştine. Într-adevăr, râvna lor în slujirea lui Dumnezeu şi iubirea lor faţă de aproapele vor aduce un nou suflu spiritual întregii Biserici, care va apărea ca un steag înălţat pentru popoare[155], “lumină a lumii” (Mt 5,14) şi “sare a pământului” (Mt 5,13). Această mărturie de viaţă va fi mai eficace dacă va fi oferită împreună cu alte grupări creştine, după normele decretului despre ecumenism[156].

Din acest spirit reînnoit se vor înălţa spontan spre Dumnezeu rugăciuni şi fapte de pocăinţă, ca el să dea rodnicie, cu harul său, muncii misionarilor; se vor naşte vocaţii misionare şi vor veni din belşug resursele de care misiunile au nevoie.

Pentru ca toţi creştinii şi fiecare în parte să cunoască în mod corespunzător situaţia actuală a Bisericii în lume şi să audă glasul mulţimilor care strigă “Ajută-ne!”[157], trebuie să li se ofere informaţii cu caracter misionar, folosindu-se şi mijloacele moderne de comunicare socială, astfel încât, devenind conştienţi că activitatea misionară îi priveşte direct, să-şi deschidă inima faţă de nevoile atât de nemăsurate şi de profunde ale oamenilor şi să le poată veni în ajutor.

Este necesară, de asemenea, o coordonare a acestor informaţii şi o cooperare cu organismele naţionale şi internaţionale.

Îndatorirea misionară a comunităţilor creştine

37. Deoarece poporul lui Dumnezeu trăieşte în comunităţi mai ales diecezane şi parohiale, şi, într-un fel, în acestea se arată ca atare, şi aceste comunităţi sunt datoare să dea mărturie pentru Cristos în faţa neamurilor.

Harul reînnoirii nu poate creşte în comunităţi decât dacă fiecare dintre ele îşi lărgeşte spaţiul iubirii sale până la marginile pământului şi dacă are pentru cei de departe o grijă la fel de mare ca pentru proprii săi membri.

În acest fel, întreaga comunitate se roagă, cooperează şi exercită o activitate printre păgâni prin fiii săi, pe care Dumnezeu îi alege pentru această îndatorire înaltă.

Cu condiţia să nu se neglijeze opera misionară universală, va fi deosebit de utilă păstrarea legăturii cu misionarii originari din respectiva comunitate sau cu o parohie sau cu o dieceză de misiune, ca să devină vizibilă comuniunea dintre comunităţi şi să fie spre edificare reciprocă.

Îndatorirea misionară a episcopilor

38. Toţi episcopii, ca membrii ai corpului episcopal, care este urmaşul colegiului apostolilor, nu au fost consacraţi numai pentru o dieceză, ci pentru mântuirea întregii lumi. Porunca lui Cristos de a vesti evanghelia la toată făptura[158] li se adresează în primul rând şi nemijlocit lor, împreună cu Petru şi sub conducerea lui Petru. De aici se naşte acea comuniune şi cooperare dintre Biserici, care este astăzi atât de necesară pentru continuarea operei de evanghelizare. În puterea acestei comuniuni, fiecare Biserică poartă grija tuturor celorlalte, ele îşi dezvăluie reciproc nevoile şi îşi împărtăşesc bunurile, de vreme ce creşterea trupului lui Cristos este îndatorirea întregului colegiu episcopal[159].

Iniţiind, promovând şi conducând activitatea misionară în dieceza sa cu care constituie o unitate, episcopul face prezente şi, într-un fel, vizibile spiritul şi râvna misionară a poporul lui Dumnezeu, astfel încât întreaga dieceză devine misionară.

Este îndatorirea episcopului să trezească în poporul său, mai ales printre cei bolnavi şi apăsaţi de greutăţi, suflete care să ofere lui Dumnezeu, cu toată generozitatea, rugăciuni şi fapte de pocăinţă pentru evanghelizarea lumii; să încurajeze cu bucurie vocaţiile tinerilor şi ale clericilor pentru institutele misionare şi să-i fie recunoscător lui Dumnezeu dacă îi alege pe unii pentru a-i introduce în activitatea misionară a Bisericii; să îndemne şi să ajute congregaţiile diecezane ca să-şi asume rolul ce le revine în misiuni; să promoveze la credincioşi operele institutelor misionare şi mai ales operele pontificale misionare. Într-adevăr, acestor opere trebuie să li se atribuie de drept primul loc, întrucât ele constituie mijloace atât de a-i pătrunde pe catolici, încă din copilărie, de un spirit într-adevăr universal şi misionar, cât şi pentru a suscita în mod eficient strângerea de ajutoare spre binele tuturor misiunilor şi după necesităţile fiecăreia[160].

Deoarece creşte din zi în zi nevoia de lucrători în via Domnului, iar preoţii diecezani doresc să aibă şi ei un rol tot mai mare în evanghelizarea lumii, sfântul Conciliu doreşte ca episcopii, privind la lipsa foarte gravă de preoţi, lipsă ce împiedică evanghelizarea multor regiuni, să trimită în diecezele lipsite de cler pe unii din cei mai buni preoţi ai lor ca să se consacre activităţii misionare, după o pregătire adecvată; acolo aceşti preoţi vor exercita în spirit de slujire, cel puţin pentru un timp, activitate misionară[161].

Pentru ca activitatea misionară a episcopilor să se poată exercita mai eficient spre binele întregii Biserici, e de dorit ca reglementarea tuturor problemelor referitoare la cooperarea organizată într-o anumită regiune să fie asigurată de conferinţele episcopale respective.

În conferinţele lor, episcopii să discute despre preoţii din clerul diecezan care urmează să se consacre evanghelizării neamurilor; despre stabilirea contribuţiei financiare pe care fiecare dieceză, proporţional cu veniturile sale, trebuie să o dea anual pentru activitatea misionară[162]; despre conducerea şi organizarea modalităţilor şi mijloacelor de ajutorare directă a misiunilor; despre sprijinirea şi, la nevoie, despre întemeierea institutelor misionare şi seminariilor clerului diecezan destinat misiunilor; despre strângerea legăturilor dintre astfel de institute şi dieceze.

De asemenea, ţine de conferinţele episcopale constituirea şi promovarea unor opere care să permită primirea frăţească şi susţinerea, printr-o pastoraţie corespunzătoare, a acelora care emigrează din teritoriile de misiuni din motive de lucru sau de studii. Într-adevăr, prin aceştia, popoarele îndepărtate devin, într-un fel, apropiate, iar comunităţilor care sunt creştine din vechime li se oferă o foarte bună ocazie de a dialoga cu neamuri care nu au auzit încă evanghelia şi de a le arăta, în slujirea de dragoste şi de ajutor, chipul adevărat al lui Cristos[163].

Îndatorirea misionară a preoţilor

39. Preoţii îl reprezintă pe Cristos şi sunt colaboratorii episcopilor în întreita funcţie sacră care se referă, din natura sa, la misiunea Bisericii[164]. Aşadar, ei trebuie să fie profund convinşi că viaţa lor a fost consacrată şi în slujba misiunilor. Deoarece prin slujirea lor – ce constă în primul rând în Euharistie, care desăvârşeşte Biserica – ei sunt în comuniune cu Cristos-Capul şi îi aduc pe ceilalţi la această comuniune, ei nu pot să nu simtă cât mai lipseşte încă până la plinătatea trupului său şi cât mai este de făcut ca acesta să crească din zi în zi. Aşadar, ei îşi vor orândui pastoraţia în aşa fel încât să fie utilă răspândirii evangheliei la necreştini.

În activitatea lor pastorală, preoţii vor trezi şi vor întreţine la credincioşi zelul pentru evanghelizarea lumii, instruindu-i, prin cateheză şi predică, asupra îndatoririi Bisericii de a-l vesti pe Cristos neamurilor; convingând familiile creştine de necesitatea şi cinstea de a cultiva vocaţiile misionare printre fiii şi fiicele lor; încurajând fervoarea misionară printre tinerii din şcoli şi din asociaţiile catolice, aşa încât dintre ei să iasă viitori crainici ai evangheliei. Să-i înveţe pe credincioşi să se roage pentru misiuni, să nu se ruşineze să ceară pomană pentru ele, făcându-se cerşetori pentru Cristos şi pentru mântuirea sufletelor[165].

Profesorii din seminarii şi universităţi să expună tinerilor adevărata situaţie a lumii şi a Bisericii aşa încât să le devină clară necesitatea unei evanghelizări mai intense a necreştinilor şi să le hrănească zelul. În predarea disciplinelor dogmatice, biblice, morale şi istorice să pună în lumină aspectele misionare pe care acestea le conţin, pentru a le forma astfel viitorilor preoţi o conştiinţă misionară.

Îndatorirea misionară a institutelor călugăreşti şi seculare

40. Institutele călugăreşti contemplative şi active au avut până acum şi au un rol foarte însemnat în evanghelizarea lumii. Sfântul Conciliu le recunoaşte cu bucurie meritele şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru atâtea osteneli îndurate spre slava lui Dumnezeu şi slujirea sufletelor şi le îndeamnă să stăruie neobosit în lucrarea începută, conştiente că virtutea iubirii pe care, prin însăşi vocaţia lor, trebuie să o cultive în mod mai desăvârşit, le îndeamnă şi le obligă la un spirit şi la o muncă într-adevăr catolice[166].

Institutele de viaţă contemplativă, prin rugăciunile şi faptele lor de pocăinţă, prin încercările prin care trec, au o foarte mare importanţă în convertirea sufletelor, pentru că Dumnezeu este acela care, atunci când este rugat, trimite lucrători în secerişul său[167], deschide minţile necreştinilor spre ascultarea evangheliei[168] şi face să rodească în inimile lor cuvântul mântuirii[169]. Mai mult, aceste institute sunt rugate să întemeieze case în teritoriile de misiuni, după cum multe dintre ele au şi făcut-o, pentru ca, trăind acolo într-un mod adaptat tradiţiilor autentic religioase ale popoarelor, să dea o mărturie luminoasă în faţa necreştinilor despre măreţia şi iubirea lui Dumnezeu precum şi despre unirea în Cristos.

Institutele active, fie că urmăresc un scop strict misionar sau nu, să se întrebe sincer în faţa lui Dumnezeu dacă nu-şi pot extinde activitatea pentru răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu printre neamuri; dacă nu pot lăsa pe seama altora unele activităţi pentru a-şi putea cheltui forţele pentru misiuni; dacă nu ar putea întreprinde o activitate în misiuni, adaptându-şi, la nevoie, constituţiile, dar având grijă să păstreze spiritul fondatorului; dacă membrii lor iau parte după puteri la activitatea misionară; dacă felul lor de viaţă constituie o mărturie a evangheliei, adecvată realmente firii şi situaţiei poporului respectiv.

În sfârşit, deoarece sub inspiraţia Duhului Sfânt cresc şi se dezvoltă tot mai mult în Biserică institutele seculare, activitatea lor, sub autoritatea episcopului, poate fi rodnică în multe feluri în misiuni ca semn al dăruirii totale pentru evanghelizarea lumii.

Îndatorirea misionară a laicilor

41. Laicii cooperează la opera evanghelizatoare a Bisericii şi participă ca martori şi totodată ca instrumente vii la misiunea ei mântuitoare[170] mai ales dacă, fiind chemaţi de Dumnezeu, sunt cooptaţi de episcopi la această lucrare.

În teritoriile deja creştine, laicii colaborează la opera evanghelizatoare dezvoltând în ei şi în alţii cunoaşterea şi iubirea faţă de misiuni, trezind vocaţii în propria familie, în asociaţiile catolice şi în şcoli, oferind ajutoare de orice fel, pentru ca darul credinţei pe care ei l-au primit în mod gratuit să poată fi dăruit şi altora.

În teritoriile de misiuni, laicii, fie străini, fie autohtoni, trebuie să predea în şcoli, să preia administrarea unor treburi pământeşti, să colaboreze la activitatea parohială şi diecezană, să iniţieze şi să promoveze diferite forme de apostolat laic, aşa încât credincioşii Bisericilor tinere să-şi poată asuma cât mai curând rolul ce le revine în viaţa Bisericii[171].

În sfârşit, laicii trebuie să-şi ofere cu drag colaborarea în domeniul economico-social popoarelor în curs de dezvoltare; această colaborare este cu atât mai lăudabilă cu cât vizează mai direct fondarea unor instituţii legate de structurile fundamentale ale vieţii sociale sau care sunt destinate formării acelora care au răspunderea treburilor publice.

Merită o apreciere deosebită laicii care, în universităţi sau institute ştiinţifice, promovează prin cercetările lor istorice sau ştiinţifico-religioase cunoaşterea popoarelor şi a religiilor, ajutându-i pe vestitorii evangheliei şi pregătind dialogul cu necreştinii.

Laicii trebuie să colaboreze frăţeşte cu ceilalţi creştini, cu necreştinii şi mai ales cu membrii asociaţiilor internaţionale, având mereu scopul ca “zidirea cetăţii pământeşti să se întemeieze pe Domnul şi spre el să se îndrepte”[172].

Pentru a realiza toate aceste obiective, laicii au nevoie de o indispensabilă pregătire tehnică şi spirituală pe care trebuie să o primească în institute specializate, pentru ca viaţa lor să fie, printre necreştini, o mărturie adusă lui Cristos, după cuvântul Apostolului: “Nu fiţi piatră de poticnire nici iudeilor nici păgânilor, nici Bisericii lui Dumnezeu, după cum şi eu întru toate mă străduiesc să plac tuturor, necăutând folosul meu, ci pe al celor mulţi, ca să se mântuiască” (1Cor 10,32-33).

Încheiere

42. Părinţii Conciliului, împreună cu pontiful roman, simţind adânc îndatorirea de a răspândi pretutindeni împărăţia lui Dumnezeu, salută cu toată iubirea pe vestitorii evangheliei, şi mai ales pe aceia care suferă prigoană pentru numele lui Cristos, asociindu-se la suferinţele lor[173].

Şi ei sunt înflăcăraţi de aceeaşi iubire de care era aprins Cristos pentru oameni. Conştienţi însă că Dumnezeu este acela care face ca împărăţia lui să vină pe pământ, ei înalţă rugăciuni împreună cu toţi credincioşii pentru ca, prin mijlocirea Fecioarei Maria, Regina apostolilor, neamurile să fie aduse cât mai curând la cunoaşterea adevărului[174] şi gloria lui Dumnezeu, care străluceşte pe faţa lui Cristos Isus să înceapă să lumineze tuturor prin Duhul Sfânt[175].

Toate cele stabilite în acest decret şi fiecare în parte au plăcut părinţilor conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinţi, în Duhul Sfânt, le decretăm şi le stabilim şi dispunem ca cele hotărâte astfel în conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.

Roma, Sfântul Petru, 7 decembrie 1965
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinţilor)

CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Decretum de activitate missionali Ecclesiae Ad gentes (Sessio IX, 7 dec. 1965): AAS 58 (1966) 947-990.

Note

^[1] Lumen gentium, 48.
^[2] Cf. Mc 16,15.
^[3] Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, 150 Enarr. in Ps., 44, 23: PL 36, 508; CChr., 38.
^[4] Cf. Mt 5,13-14.
^[5] Cf. Sir 36,19.
^[6] Cf. Lumen gentium, 2.
^[7] Cf. In 11,52.
^[8] Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. haer., III, 18, 1: “Cuvântul care era la Dumnezeu, prin care toate s-au făcut şi care a fost întotdeauna prezent în neamul omenesc…”: PG 7, 932; id. IV, 6, 7: “Fiul, care de la început a fost cu Tatăl în creaţie, îl descoperă pe Tatăl tuturor acelora cărora voieşte Tatăl, când şi în ce fel voieşte Tatăl”: ibid., 990; cf. IV, 20, 6 şi 7: ibid. 1037; Demonstraţia 34: Patr. Or., XII, 773; SCh, 62, Paris 1958, 87; CLEMENT ALEXANDRINUL, Protrept., 112, 1: GCS Clemens I, 79; Strom., VI, 6, 44, 1: GCS Clemens II, 453; 13, 106, 3 şi 4: ibid., 485. Pentru aceeaşi învăţătură, cf. PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic, 31 dec. 1952; Lumen gentium, 16.
^[9] Cf. Col 1,13; Fap 10,38.
^[10] Cf. 2Cor 5,19.
^[11] Cf. Evr 1,2; In 1,3. 10; 1Cor 8,6; Col 1,16.
^[12] Cf. Ef 1,10.
^[13] Cf. 2Cor 8,9.
^[14] Cf. Mc 10,45.
^[15] Cf. cf. ATANAZIU, Ep. ad Epictetum, 7: PG 26, 1060; sf. CIRIL DE IERUSALIM, Catech., 4,9: PG 33, 465; MARIUS VICTORINUS, Adv. Arium, 3, 3: PL 8, 1101; Sf. VASILE DE CEZAREEA, Epist., 261, 2: PG 32,969; sf. GRIGORE NAZIANZENUL, Epist., 101: PG 37, 181; Sf. GRIGORE DE NYSSA, Antirrheticus, Adv. Apollin., 17: PG 45, 1156; sf. AMBROZIU DE MILANO, Epist., 48,5: PL 16, 1153; sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, In Ioan. Ev., tr. XXIII, 6: PL 35, 1585; CChr., 36, 236; pe lângă aceasta, demonstrează astfel că Duhul Sfânt nu ne-a răscumpărat deoarece el nu s-a întrupat: De Agone Christ. 22, 24: PL 40, 302; sf. CIRIL DE ALEXANDRIA, Adv. Nestor., I, 1: PG 76, 20; sf. FULGENŢIU, Epist., 17, 3, 5: PL 65, 454; Ad Trasimundum, III, 21: PL 65, 284: despre tristeţe şi teamă.
^[16] Cf. Evr 4,15; 9,28.
^[17] Cf. Fap 1,8.
^[18] Cf. Lc 24,47.
^[19] Duhul este acela care a grăit prin proroci: Symb. Constantinopol.: Denz. 150 (86); sf. LEON CEL MARE, Sermo, 76: PL 54,405-406: “Când, în ziua Rusaliilor, Duhul Sfânt i-a umplut pe ucenicii Domnului, acela nu a fost începutul unui dar, ci o sporire mai îmbelşugată a lui: căci şi patriarhii şi prorocii şi preoţii şi toţi sfinţii care au trăit în vechime au fost hrăniţi cu acelaşi Duh sfinţitor… deşi măsura darurilor nu a fost aceeaşi”. De asemenea, Sermo, 77, I: PL 54, 412; LEON AL XIII-LEA, Enc. Divinum illud, 9 mai 1897: ASS 29 (1897), 650-651. De asemenea, sf. IOAN CRIZOSTOMUL, deşi insistă asupra noutăţii trimiterii Duhului Sfânt în ziua de Rusalii: In Eph. c. 4, Hom. 10, 1: PG 62, 75.
^[20] Cf. In 14,16.
^[21] Sfinţii părinţi vorbesc adesea despre Babel şi Rusalii: ORIGENE, In Genesim, c. 1: PG 12, 112; sf. GRIGORE NAZIANZENUL, Oratio 41, 16: PG 36,449; sf. IOAN CRIZOSTOMUL, Hom. 2 in Pentec., 2: PG 50, 467; In Act. Apost.: PG 60, 44; sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Enn. in Ps., 54, 11: PL 36, 636; CChr. 39, 664s.; Sermo, 271: PL 38, 1245; sf. CIRIL DE ALEXANDRIA, Glaphyra in Genesim, II: PG 69, 79; Sf. GRIGORE CEL MARE, Hom. in Evang., Lib. II, Hom. 30, 4: PL 76, 1222; sf. BEDA VENERABILUL, In Hexaem., lib. III: PL 91, 125. A se vedea şi icoana din atrium-ul bazilicii Sf. Marcu din Veneţia. Biserica vorbeşte toate limbile şi astfel îi uneşte pe toţi oamenii în catolicitatea credinţei: sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Sermones, 266, 267, 268, 269: PL 38, 1225-1237; Sermo, 175, 3: PL 38, 946; sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In Ep. I ad Cor., Hom. 35: PG 61, 296; sf. CIRIL DE ALEXANDRIA, Fragm. in Act.: PG 74, 758; sf. FULGENŢIU, Sermo, 8, 2-3; PL 65, 743-744.
^[22] Cf. Lc 3,22; 4,1; Fap 10,38.
^[23] Cf. In 14-17; PAUL AL VI-LEA, Discurs la Conciliu, 14 sept. 1964: AAS 56 (1964), 807.
^[24] Cf. Lumen gentium, 4.
^[25] Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Sermo, 267, 4: PL 38,1231: “Ceea ce face sufletul în toate mădularele unui trup, face Duhul Sfânt în Biserica întreagă”; cf. Lumen gentium, 7 (cu nota 8).
^[26] cf. Fap 10,44-47; 11,15; 15,8.
^[27] Cf. Fap 4,8; 5,32; 8,26.29.39; 9,31; 10; 11,24-28; 13,2.4.9; 16,6-7; 20, 22-23; 21,11 etc.
^[28] Cf. şi Mt 10,1-42.
^[29] Cf. Mt 28,18.
^[30] Cf. Fap 1,4-8.
^[31] Cf. In 20,21.
^[32] Cf. Col 1,24.
^[33] TERTULIAN, Apologeticum, 50, 13: PL 1, 543; CChr., 1, 171.
^[34] Deja sf. Toma de Aquino vorbeşte despre îndatorirea apostolică de a implanta Biserica: cf. Sent., Lib. I, dist. 16, q. 1, a. 2 ad 2 et ad 4; a. 3 sol.; Summa Theol., I, q. 43, a.: ad 6; I-II, q. 106, a. 4 ad 4; cf. BENEDICT ALXV-LEA, Enc. Maximum illud, 30 nov. 1919: AAS 11 (1919), 445 şi 453; PIUS AL XI-LEA, Enc. Rerum Ecclesiae, 20 febr. 1926: AAS 18 (1926), 74; PIUS AL XII-LEA, 30 apr. 1939, către Directorii Operelor Pontificale Misionare. Id., 24 iun. 1944, către Dir. Op. Pont. Mis.: AAS 36 (1944), 210; din nou în AAS 42 (1950), 727 şi 43 (1951), 508; Id., 29 iun. 1948, către clerul indigen: AAS 40 (1948), 374; Id. Enc. Evangelii Praecones, 2 iun. 1951: AAS 43 (1951), 507; Id., Enc. Fidei Donum, 15 ian. 1957: AAS 49 (1957), 236; IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Princeps Pastorum, 28 nov. 1959: AAS 51 (1959), 835; PAUL AL VI-LEA, Hom., 18 oct. 1964: AAS 55 (1964), 911. Atât supremii pontifi cât şi sfinţii părinţi şi teologii scolastici vorbesc adesea despre răspândirea Bisericii (dilatatio Ecclesiae): sf. TOMA DE AQUINO, Comm. in Matth., 16, 28; BENEDICT AL XV-LEA, Enc. Maximum illud, 30 nov. 1919: AAS 11 (1919), 442; PIUS AL XI-LEA, Enc. Rerum Ecclesiae, 28 febr. 1926: AAS 18 (1926), 65.
^[35] Cf. 1Pt 1,23.
^[36] Cf. Fap 2,42.
^[37] În această noţiune de activitate misionară e limpede că sunt incluse de fapt şi acele părţi din America Latină în care nu există nici ierarhie proprie, nici o maturitate a vieţii creştine şi nici o suficientă propovăduire a evangheliei. Nu este de resortul conciliului să hotărască dacă aceste teritorii trebuie recunoscute sau nu de Sfântul Scaun ca teritorii de misiune. De aceea, referitor la relaţia între noţiunea de activitate misionară şi teritorii determinate, se spune pe drept cuvânt că această activitate este “de obicei” exercitată în anumite teritorii recunoscute ca atare de Sfântul Scaun.
^[38] Unitatis redintegratio, 1.
^[39] Cf. Mc 16,16; In 3,5.
^[40] Cf. Lumen gentium, 14.
^[41] Cf. Evr 11,6.
^[42] Cf. 1 Cor 9,16.
^[43] Cf. Ef 4,11-16.
^[44] Cf. In 7,18; 8,30.44; 8,50; 17,1.
^[45] Privitor la această idee sintetică, cf. învăţătura sf. Irineu despre “Refacere” (Recapitulatio); cf. şi HIPOLIT DE ROMA, De Antichristo, 3: “Voindu-i pe toţi oamenii şi dorind să îi mântuiască pe toţi, vrând să îi facă pe toţi fii ai lui Dumnezeu şi chemându-i pe toţi sfinţii într-un singur om desăvârşit…” (PG 10, 732; GCS HIPOLIT DE ROMA, 2, 6; Benedictiones Iacob, 7: T.U., 38-1, 18, lin. 4 ss.; ORIGENE, In Ioann., tom. I, 16; “Atunci la aceia care au ajuns la Dumnezeu, călăuziţi de Cuvântul care este la Dumnezeu, cunoaşterea lui Dumnezeu va fi un act unic; aşa încât, formaţi în cunoaşterea Tatălui, aşa cum numai Fiul îl cunoaşte pe Tatăl, toţi să fie într-adevăr fii”: PG 14, 49; GCS ORIGENE, IV, 20); sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Sermone Domini in monte, I, 41: “Să iubim ceea ce poate ajunge cu noi în acea împărăţie, unde nimeni nu spune: Tatăl meu, ci toţi îi spun unicului Dumnezeu: Tatăl nostru”: PL 34, 1250; sf. CIRIL DE ALEXANDRIA, In Ioann., I: “Căci noi suntem toţi în Cristos, iar persoana comună a omenirii primeşte din nou viaţa în el. De aceea el a fost numit Adam cel de pe urmă… a locuit între noi, acela care din fire este Fiu şi Dumnezeu; de aceea strigăm în Duhul lui: Abba, Părinte! Căci Cuvântul locuieşte în toţi într-un singur templu, în templul pe care şi l-a asumat pentru noi şi de la noi, ca, purtând în sine pe toţi, să-i împace cu Tatăl pe toţi oamenii într-un singur trup, aşa cum spune Paul”: PG 73, 161-164.
^[46] BENEDICT AL XV-LEA, Maximum illud, 30 nov. 1919: AAS 11 (1919), 445: “Căci după cum Biserica lui Dumnezeu este catolică şi nu este străină de nici un popor sau naţiune…”; cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: “Din drept divin Biserica aparţine tuturor popoarelor… injectându-şi puterea sa în venele unui popor, ea nu este şi nu se consideră o instituţie oarecare, impusă din afară acelui popor… De aceea, ei (i.e. aceia care sunt renăscuţi în Cristos) confirmă şi desăvârşesc tot ce li se pare bun şi drept”, 25 mai 1961: AAS 53 (1961), 444.
^[47] Cf. In 3,18.
^[48] Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., III, 15, 3: PG 7, 919: “Ei au fost propovăduitorii adevărului şi apostolii libertăţii”.
^[49] Breviarul Roman, Ant. “O” la vecernia zilei de 23 decembrie.
^[50] Cf. Mt 24,31; Didaché 10, 5: Funk I, 32.
^[51] Cf. Mc 13,10.
^[52] Lumen gentium, 17; sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Civitate Dei, 19, 17: PL 41, 646; Instr. Sf. Congreg. pt. Răspândirea Credinţei: Collectanea I, 135, 42.
^[53] După Origene, evanghelia trebuie să fie propovăduită înainte de sfârşitul lumii acesteia: Hom. in Lc. XXI: GCS ORIGENE, IX, 136, 21 sq.; In Matth. Comm. ser., 39: XI, 75, 25 sq.; 76, 4 sq.; Hom. in Ierem., III, 2: VIII, 308, 29 s.; sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., I-II, q. 106, a. 4, ad 4.
^[54] Cf. Fap 1,7.
^[55] Sf. ILARIE DE POITIERS, In Ps. 14: PL 9, 301; EUSEBIU DE CEZAREEA, In Isaiam, 54, 2-3: PG 24, 462-463; CIRIL DE ALEXANDRIA, In Isaiam, V, cap. 54, 1-3: PG 70, 1193.
^[56] Cf. Ef 4,13.
^[57] Cf. In 4,23.
^[58] Cf. Mt 5,16.
^[59] Cf. 1In 4,11.
^[60] Cf. Mt 9,35 ss.; Fap 10,38.
^[61] Cf. 2Cor 12,15.
^[62] Cf. Mt 20,26; 23,11; Discursul Papei Paul al VI-lea în Conciliu, în ziua de 21 nov. 1964: AAS 56 (1964), 1013.
^[63] Cf. Ef 4,24.
^[64] Cf. Col 4,3.
^[65] Cf. Mc 16,15.
^[66] Cf. 1Cor 9,15; Rom 10,14.
^[67] Cf. Fap 4,13.29.31; 9,27-28; 13,46; 14,3; 19,8; 26,26; 28,31; 1Tes 2,2; 2Cor 3,12; 7,4; Fil 1,20; Ef 3,12; 6,19-20.
^[68] Cf. 1Tes 1,9-10; 1Cor 1,18-21; Gal 1,31; Fap 14,15-17; 17,22-31.
^[69] Cf. Fap 16,14.
^[70] Cf. Col 3,5-10; Ef 4,20-24.
^[71] Cf. Lc 2,34; Mt 10,34-39.
^[72] Cf. 1Tes 1,6.
^[73] Cf. Dignitatis humanae, 2, 4, 10; Gaudium et spes, 21.
^[74] Cf. Lumen gentium, 17.
^[75] Cf. Sacrosanctum concilium, 64, 65.
^[76] Cf. Col 1,13. Despre eliberarea din robia diavolului şi a întunericului în Evanghelii, cf. Mt 12,28; In 8,44; 12,31 (cf. 1In 3,8; Ef 2, 1-2). În liturgia Botezului, cf. Rit. Rom.
^[77] Cf. Rom 6,4-11; Col 2,12-13; 1Pt 3,21-22; Mc 16,16.
^[78] Cf. 1Tes 3,5-7; Fap 8,14-17.
^[79] Cf. Lumen gentium, 14.
^[80] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Tract. in Ioann., 11,4: PL 35, 1476.
^[81] Cf. Lumen gentium, 9.
^[82] Cf. 1Cor 3,9.
^[83] Cf. Ef 4,1.
^[84] Cf. Lumen gentium, 10, 11, 34.
^[85] Cf. Dei Verbum, 21.
^[86] Cf. Lumen gentium, 12, 35.
^[87] Cf. ibid., 23, 36.
^[88] Cf. Ibid., 11, 35, 41.
^[89] Cf. Orientalium Ecclesiarum, 4.
^[90] Epist. ad Diognetum, 5: PG 2, 1173; Cf. Lumen gentium, 38.
^[91] Cf. Lumen gentium, 32; Apostolicam actuositatem, 5-7.
^[92] Cf. Optatam totius, 4, 8, 9.
^[93] Cf. Sacrosanctum concilium, 17.
^[94] Cf. Optatam totius, 1.
^[95] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Princeps Pastorum, 28 nov. 1959: AAS 51, 843-844.
^[96] Cf. Unitatis redintegratio, 4.
^[97] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Princeps Pastorum: AAS 51 (1959), 842.
^[98] Cf. Lumen gentium, 29.
^[99] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Princeps Pastorum, loc. cit., 855.
^[100] Este vorba de aşa-numiţii “cateheţi profesionişti” (“full time catechists”).
^[101] Cf. Lumen gentium, 31, 44.
^[102] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Princeps Pastorum., loc. cit., 838.
^[103] Cf. Presbyterorum ordinis, 11; Optatam totius, 2.
^[104] Cf. Lumen gentium, 25.
^[105] Cf. Presbyterorum ordinis, unde, pentru a înlesni păstorirea diferitelor grupuri sociale, se prevede înfiinţarea unor prelaturi personale, în măsura în care acest lucru va fi necesar pentru corecta organizare a apostolatului (10).
^[106] Cf. 1Cor 15,23.
^[107] Cf. 1Cor 15,28.
^[108] Cf. Ef 4,24.
^[109] Cf. Ps 2,8.
^[110] Cf. Lumen gentium, 13.
^[111] Cf. Discursul Papei Paul al VI-lea la canonizarea martirilor din Uganda, 18 oct. 1964: AAS 56 (1964), 908.
^[112] Cf. Lumen gentium, 13.
^[113] Lumen gentium, 17.
^[114] Cf. Mc 3,13 s.
^[115] Cf. 1Cor 12,11.
^[116] Numele de “institute” desemnează ordinele, congregaţiile, institutele şi asociaţiile care lucrează în misiuni.
^[117] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Rerum Ecclesiae, 28 febr. 1926: AAS 18 (1926), 69-71; PIUS AL XII-LEA, Enc. Saeculo exeunte, 13 iun. 1940: AAS 32 (1940), 256; Enc. Evangelii Praecones, 2 iun. 1951: AAS 43 (1951), 506.
^[118] Cf. Fap 13,2.
^[119] Cf. Gal 1,16.
^[120] Cf. 1Cor 9,22.
^[121] Cf. Ef 6,19 s.; Fap 4,31.
^[122] Cf. Mt 11,29 s.
^[123] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Enc. Maximum illud, 30 nov. 1919: AAS 11 (1919,) 449-450.
^[124] Cf. 2Cor 6,4 s.
^[125] Cf. 2Cor 8,2.
^[126] Cf. 1Tim 4,14; Ef 4,23; 2Cor 4,16.
^[127] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Enc. Maximum illud: loc. cit., 448-449; PIUS AL XII-LEA, Enc. Evangelii Praecones, 2 iun. 1951: AAS 43 (1951), 507. În ce priveşte formarea preoţilor misionari se va ţine seama şi de prevederile decretului conciliar Optatam totius.
^[128] Cf. Fap 2,42; 4,32.
^[129] Cf. 2Tim 1,7.
^[130] Cf. Fil 4,11.
^[131] Cf. 2Cor 4,10 ss.
^[132] Cf. 2Cor 12,15 ss.
^[133] Cf. Lumen gentium, 41.
^[134] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Maximum illud, loc cit., 440; PIUS AL XII-LEA, Evangelii Praecones, loc. cit., 507.
^[135] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Maximum illud, loc. cit., 448; Decr. Sf. Congr. pentru Răspândirea Credinţei, 20 mai 1923: AAS 15 (1923), 369-370; PIUS AL XII-LEA, Saeculo exeunte, loc. cit., 256; Evangelii Praecones, loc. cit., 507; IOAN AL XXIII-LEA, Princeps Pastorum, 28 nov. 1959: AAS 51 (1959), 843-844.
^[136] Optatam totius, 19-21; cf. şi Const. Apost. Sedes Sapientiae, împreună cu Statutele generale, 31 mai 1956: AAS 48 (1956), 354-365.
^[137] PIUS AL XII-LEA,, Evangelii Praecones, loc. cit., 523-524.
^[138] BENEDICT AL XV-LEA, Maximum illud, loc. cit., 448; PIUS AL XII-LEA, Evangelii Praecones, loc. cit., 507.
^[139] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Fidei Donum, 15 iun. 1957: AAS 49 (1957), 243.
^[140] Cf. Presbyterorum ordinis, 10.
^[141] Cf. Rom 12,6.
^[142] Cf. 1Cor 3,10.
^[143] Cf. In 4,37.
^[144] Cf. 1Cor 3,8.
^[145] Cf. Lumen gentium, 18.
^[146] Cf. Ibid., 23.
^[147] Cf. PAUL AL VI-LEA, motu proprio Apostolica Sollicitudo, 15 sept. 1965: AAS 57 (1965), 776.
^[148] Cf. PAUL AL VI-LEA, Discurs la Conciliu, 21 nov. 1964: AAS 56 (1964), 1011.
^[149] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Maximum illud, 30 nov. 1919: AAS 11 (1919), 39-40.
^[150] Dacă, pentru diferite motive, misiunile mai depind pentru un timp de alte congregaţii, este util ca aceste congregaţii să fie în legătură cu Sfânta Congregaţie pentru Răspândirea Credinţei, pentru ca organizarea şi conducerea tuturor misiunilor să se realizeze într-un mod cu adevărat constant şi unitar.
^[151] Cf. Christus Dominus, 35; 4.
^[152] Cf. Ibid., 36-38.
^[153] Cf. Ibid., 35, 5-6.
^[154] Cf. Ef 4,13.
^[155] Cf. Is 11,12.
^[156] Cf. Unitatis redintegratio, 12.
^[157] Cf. Fap 16,9.
^[158] Cf. Mc 16,15.
^[159] Cf. Lumen gentium, 23, 24.
^[160] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Maximum illud: loc. cit., 453-454; PIUS AL XI-LEA, Enc. Rerum Ecclesiae, 28 febr. 1926: AAS 18 (1926), 71-73; PIUS AL XII-LEA, Enc. Evangelii Praecones, 2 iun. 1951: AAS 43 (1951), 525-526; Id., Enc. Fidei Donum, 15 ian. 1957: AAS 49 (1957), 241.
^[161] Cf. PIUS AL XII-LEA,, Fidei Donum: loc. cit., 245-246.
^[162] Christus Dominus, 6.
^[163] Cf. PIUS AL XII-LEA, Fidei Donum: loc. cit., 245.
^[164] Cf. Lumen gentium, 28.
^[165] Cf. PIUS AL XI-LEA, Rerum Ecclesiae: loc. cit., 72.
^[166] Cf. Lumen gentium, 44.
^[167] Cf. Mt 9,38.
^[168] Cf. Fap 16,14.
^[169] Cf. 1Cor 3,7.
^[170] Cf. Lumen gentium, 33, 35.
^[171] Cf. PIUS AL XII-LEA, Evangelii Praecones, 2 iun. 1951: AAS 43 (1951), 510-514; IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Princeps Pastorum, 28 nov. 1959: AAS 51 (1959), 851-852.
^[172] Cf. Lumen gentium, 46.
^[173] Cf. PIUS AL XII-LEA, Evangelii Praecones: loc. cit., 527; IOAN AL XXIII-LEA, Princeps Pastorum, 28 nov. 1959: loc. cit., 864.
^[174] Cf. 1Tim 2,4.
^[175] Cf. 2Cor 4,6.